reprezentarea sistemică a categoriei comicului în discurs

Comicul se consideră a fi, primordial, o categorie modală, deoarece exprimă atitudinea locutorului faţă
de lume. Astfel, studierea conţinutului său ontologic şi estetico-moral nu poate fi neglijată. Anume această
latură a fenomenului a servit drept bază pentru elaborarea capitolului I, Sistemul constituirii conceptuale a
comicului, în care interesul ştiinţific vizează principiile sale axiologice şi praxiologice, structura sa ierarhică,
componentele sale constitutive (obiectul comicului şi subiecţii discursului comic), mecanismul de producere
a categoriei date în text.
Din punct de vedere estetic, vocaţia comicului este enunţarea unei critici emoţionale a omului în raport
cu poziţiile unui ideal estetic recunoscut de societate: comicul analizează fenomenul, îi descoperă unele
manifestări contravenind acestui ideal sau unei norme ontologice şi încearcă să le corecteze în numele
binelui şi al frumosului. Comicul se realizează, preponderent, în vorbire, producând valoare artisticocreativă.
Această valoare îşi conturează autenticitatea dintr-o dublă perspectivă, una axiologică şi alta
praxiologică: manifestându-şi atitudinea faţă de un fenomen din realitate, comicul intenţionează să schimbe
persuasiv starea dată de lucruri pentru ca aceasta să corespundă unor valori estetice, dar, în acelaşi timp, el nu
contestă nici intenţia de a plăcea, evidenţiind tendinţa sa de a impresiona, de a fascina, de a flata prin
subtilitatea semnificaţiei şi ingeniozitatea expresiei.
Sistemul ierarhic de reprezentare a comicului, graţie caracterului său conceptual, îşi motivează locul,
de asemenea, în primul capitol. Elementele constitutive ale acestui sistem sunt mai numeroase şi vizează
clasificarea ierarhică a obiectelor omogene în sistem. Aceste principii ne oferă o perspectivă bidirecţională
de sistematizare: una – orizontală şi alta – verticală. Din punctul de vedere al relaţiilor orizontale, comicul se
raliază la sistemul de categorii estetice, toate desemnând tipuri de reacţii afective în procesul de cunoaştere
estetică a lumii. În plan vertical, categoria dată se încadrează, prin raportul de identitate, în sfera ridicolului,
acesta fiind un fenomen supraunitar, ce include atât manifestările estetice ale rizibilului, cât şi cele
neestetice. În direcţie subunitară, se evidenţiază opt microsisteme-subcategorii ale comicului: umorul, ironia,
absurdul, gluma, vorba de spirit, satira, sarcasmul, cinismul, fiecare individualizându-se printr-o diferenţă
specifică, dar, în acelaşi timp, toate stimulând un efect comun – râsul (cu toate că natura axiologică a
acestuia este foarte variată).
Sistemul ierarhic vizează o clasificare transtextuală, una de nominalizare, de ordonare a termenilor,
însă materializarea fiecărei subcategorii se datorează în exclusivitate textului şi intenţiilor comunicative ale
locutorului. Acest fapt este determinat de o legitate intersistemică: teoria semo-pragmatică definită de pe
poziţiile semanticii structurale. Această legitate permite argumentarea teoretică a poziţiilor de delimitare
semică dintre subcategoriile comicului.
Prin interferenţa teoriei sistemice şi a celei semice, au fost determinate elementele semice de
constituire a comicului. În virtutea poziţiilor teoretice ale acestora, categoria comicului se prezintă drept un
semem (hiperonim) care este alcătuit din următoarele seme (hiponime): umor + vorbă de spirit + glumă +
absurd + ironie + satiră + sarcasm + cinism.
Pentru a formula identitatea semelor date, vom face referire la cauzalitate, deoarece aceasta
influenţează considerabil legile de producere a comicului. Trebuie să se reţină că, de regulă, cauzele
generează producerea aceloraşi efecte numai dacă acţionează în aceleaşi condiţii, la fel cum variabilitatea
condiţiilor mijloceşte variabilitatea efectelor în raport cu acţiunea aceloraşi cauze. În producerea efectelor,
interacţionează mai multe cauze, acestea fiind determinate de mai mulţi factori. Deci chiar şi acelaşi obiect,
interpretat de pe diferite poziţii, în diferite condiţii, sub unghiul diferitelor raporturi, va putea suscita diverse
atitudini estetice.
Diversitatea tipurilor de râs este impunătoare. De aceea, fiecare sem al ridicolului estetic are nevoie de
o însuşire distinctivă pentru a realiza posibilitatea de a se individualiza şi de a se impune independent în
spaţiul manifestărilor axiologice. În această ordine de idei, am încercat să determinăm elementele care
alcătuiesc şi precizează conţinutul fiecărui sem (sau forme ale comicului), elemente desemnate de logica
formală prin termenul gen proxim sau diferenţă specifică (caracteristică).
Diferenţele specifice ale formelor comicului sunt: umorul – simpatia, bunăvoinţa, toleranţa, autoironia,
comprehensiunea, compasiunea, afecţiunea, prietenia, tandreţea, solidaritatea; gluma – grosolănia amicală,
indecenţa, zeflemeaua, ştrengăria, extravaganţa, veselia contagioasă; ironia – batjocura, simularea, ipocrizia,
contrafactualitatea; absurdul – iraţionalul, stupiditatea, caraghiosul, incongruitatea; vorba de spirit –
ingeniozitatea, fineţea, creativitatea, vivacitatea, spiritul de observaţie, surpriza, subtilitatea, divertismentul;
satira – critica moral-socială vehementă, demascarea, condamnarea, ameliorarea imperfecţiunilor; sarcasmul
– răutatea, veninul criticii, rebeliunea, causticitatea, violenţa, ofensarea, ameninţarea, inteligenţa, cultivarea;
cinismul – deziluzia, dispreţul, indiscreţia, imoralitatea, deprecierea, dezaprobarea, indecenţa, lipsa de
respect. Genurile proxime sunt determinate în baza semelor distinctive corespunzătoare.
6