reprezentarea sistemică a categoriei comicului în discurs

îmbogăţind conotaţiile comunicative ale mesajului. Dacă procedeul de echivalenţă textuală poate uneori
asigura organizarea textului la nivel parafrastic, descrierea de valorizare şi de aspectualizare se limitează
doar la o materializare prin procedee lexicale, dar, în mod obligatoriu, cu referinţă la parametrii textului,
confirmându-şi, în acest fel, statutul de macrostructură.
În cadrul secvenţei textuale argumentative, comicul este dedus prin operatori logici care reuşesc să
scoată în evidenţă contradicţia dintre anumite seme ale argumentului şi ale concluziei. Raportul de inferenţă
impune construcţiei textuale un set de reguli fundamentate pe principiile de bază ale logicii: al identităţii, al
non-contradicţiei, al terţului exclus, al raţiunii suficiente, care asigură claritatea, precizia, coerenţa,
consistenţa, consecvenţa discursivă. Orice regulă de inferenţă evită introducerea premiselor străine şi face
legătură între premisa deja postulată şi concluzia acesteia, care devine un garant explicit al unei premise
majore. Transgresarea însă a acestui principiu condiţionează atât apariţia erorilor din raţionamente (precum
paradoxul, dilema şi eroarea fundamentală – procedee tipice absurdului), cât şi formularea eficientă a
strategiilor discursive ale ironiei, satirei, sarcasmului, cinismului.
Deci regulile de inferenţă sunt ghidate de principiile logice şi determină structura proceselor mentale,
asigurând corectitudinea interpretării informaţiei noi. Încălcarea lor poate fi intenţionată sau neintenţionată.
În momentul în care intelectul înregistrează un impediment în calculul interpretativ al mesajului, asistăm la
producerea comicului. Exemplificăm aceste aserţiuni:
L’autre jour, au fond d’un vallon,
Un serpent piqua Jean Fréron ;
Que pensez-vous qu’il arriva ?
Ce fut le serpent qui creva. (Voltaire)
Acest catren-epigramă reprezintă un model clasic de silogism, în cadrul căruia distingem:
- Premisa majoră: Un serpent piqua Jean Fréron (Un şarpe îl muşcă pe Jean Fréron);
- Premisa minoră: Ce fut le serpent qui creva (Şarpele pieri din cauza muşcăturii);
- Concluzia: Jean Fréron est un serpent (Jean Fréron este un şarpe sau, şi mai rău, Jean Fréron este un
şarpe mai veninos şi mai periculos decât un şarpe obişnuit).
În procesul asimilării informaţiei, interpretantul depistează necorespunderea unor seme ce se
raportează la una şi aceeaşi persoană: Jean Fréron – fiinţă umană şi Jean Fréron – reptilă veninoasă.
Depistarea contradicţiei face să sune alarma, fapt ce condiţionează o altă analiză, mai profundă, a indicilor
constitutivi ai premiselor şi concluziei, procedând la suprapunerea lor. De data această însă, se analizează
alte două seme ce se referă la calităţile comune ale lui Jean Fréron şi ale şarpelui, calităţi ce au permis o
apropiere între cei doi subiecţi, realizând o comparaţie ascunsă prin semele comune: „veninos”, „agresiv”,
„periculos”, „nociv”. Această interpretare contribuie la formarea sensului ce reflectă fidel intenţia, opinia,
aprecierea, atitudinea locutorului faţă de obiectul supus criticii sale sarcastice, sens ce reprezintă conţinutul
adecvat al mesajului.
În textul dialogal, sensul comunicativ se decodează prin prisma teoriei actelor de discurs. Aceasta
permite interpretarea procedeelor enunţiative care produc semnificaţie nu atât prin aranjarea normată a lexicului,
a structurilor gramaticale sau a figurilor de stil, cât, mai ales, prin faptul că sunt condiţionate de
contextul referenţial extralingvistic. Astfel, se relevă rolul situaţiei de comunicare în formarea, actualizarea şi
individualizarea semnificaţiei adecvate a comicului.
Actul de vorbire este conceput ca un cod textual al intenţiei, ce se manifestă printr-o modalitate
specifică în cadrul enunţului: în vorbire (spontană sau nespontană), în scriere (care va fi rostită, nerostită, dar
citită sau rostită ca şi cum nu ar fi scrisă). Prin deducere, actele de vorbire, de orice tip ar fi (aserţiune,
rugăminte, cerere, ordin, evaluare etc.), conotează intenţii. În cazul în care intenţia nu este interpretată
adecvat sau replica interlocutorului face referinţă la conţinutul de afirmaţie, şi nu la valoarea comunicativă,
va fi atestată, de cele mai multe ori, producerea comicului. Cităm un exemplu:
Empesté, Breugnon se meurt.
– Breugnon, mon ami, mon frère! Ah ! je vois bien que tu es toujours attaché aux faux biens de la terre.
Qu’a-t-elle donc de si plaisant ? Ce n’est qu’inanité, vanité, calamité, douleur, décrépitude. Que faisons-nous
ici ?
- Tu me navres. Jamais je n’aurai le courage, Chamaille, de t’y laisser.
- Nous nous reverrons, dit-il (R.Rolland).
În acest exemplu, replicile interlocutorilor conţin trei acte de comunicare: primul, cel de consolare,
emis de preot, care are intenţia de a-şi încuraja prietenul prin enumerarea aspectelor negative ale acestei
lumi (deşertăciune, suferinţă, durere, dezastru) şi de a-l scuti de sentimentele de regret pe care le avea
muribundul. Enunţul dat însă este interpretat literalmente, fapt dovedit de al doilea act ilocutoriu, conţinut în
replica lui Breugnon. Acest act face referinţă la conţinutul semantic (dar nu comunicativ) al celui precedent
12