reprezentarea sistemică a categoriei comicului în discurs

More documents

Recommendations

Info

Remarcăm că, în baza omofoniei aproximative a secvenţei -ricain si a lexemului requin, se produce actualizarea simultană a semnificaţiilor lor, jocul de sensuri creând o aluzie satirică la „inocenţa” politicii statului american: amérequin. Astfel, în baza acestor trăsături, apare un sens nou de natură discursivă, dat fiind că orice schimbare de formă are menirea să producă un efect de conţinut. Sensul comic, în cadrul jocurilor de cuvinte, este bazat pe actualizarea simultană a diferitor semnificaţii datorită caracteristicilor sonore identice (omofonie, echivoc, omonimie, paronimie, identitate aproximativă, polisemie etc.) ale acestor cuvinte. Constituirea sensului la nivelul frazei este determinată de aceleaşi procedee logice: joncţiune, juxtapunere, suprimare, deplasare, substituţie, repetiţie. Astfel, valoarea comică poate fi ocazional realizată graţie următoarelor procedee: antiteza, oximoronul, tautologia, pleonasmul, epitetele homerice, paronomaza, chiasmul, antanaclaza, proverbul, hiperbola, metateza etc. Prin chiasm, de exemplu, comicul se realizează atunci când două grupuri semnificative se încrucişează, formând o antiteză în ordinea inversă celei presupuse de simetrie: Les femmes préfèrent les hommes qui les prennent sans les comprendre aux hommes qui les comprennent sans les prendre (M.Maloux). Valorile comunicative ale mesajului se prezintă pe deplin conturate doar atunci când se activizează funcţionarea unor construcţii bine organizate şi bine structurate la nivel de text. În aceste condiţii, construcţiile de expresie constituie sistemul figurilor macrostructurale (semnificatul superfrastic) care, prin varierea maximă a conţinutului denotativ, reuşesc să creeze valori ilocutorii şi efecte comice. Acestea nu se reduc la conţinutul propriu-zis al enunţului, adică la conţinutul reflectat de aranjamentul lexico-sintactic enunţiativ, ci apar în baza necorespunderii între informaţia vehiculată (izotopia acţiunii vorbirii) şi sistemul discursiv referenţial (acţiunea factitivă). Figurile macrostructurale nu dispun de un reper direct în enunţ, ele devin interpretabile doar în baza macrocontextului şi nu pot fi izolate în elemente formale precise. Decodarea figurilor macrostructurale rămâne a fi întotdeauna incertă şi variabilă. Capacitatea de interpretare a acestora se află într-un raport direct proporţional cu competenţele comunicative textuale şi metatextuale (enciclopedice, logice, lingvistice, pragmatico-retorice) ale receptorului. În plus, figurile date (aluzia, repetiţia, parodia, alegoria, inferenţele praxiologice, ironia, hipotipoza, quiproquo-ul etc.) pot fi considerate conectori stilistici discursivi, deoarece contribuie la realizarea integrităţii semantico-funcţionale a textului şi devin, astfel, unul dintre parametrii modali ai textului. Putem afirma că, graţie unui sistem de mijloace verbale de realizare, se legitimează teoretizarea statutului de categorie discursivă a comicului, care, primordial, este considerată o categorie estetică. Afară de aceasta, determinarea de către mijloacele verbale a semnificaţiei şi aportul acestora la realizarea categoriei semantico-funcţionale a integrităţii sunt incontestabile, însă aspectul estetico-cultural (atitudinea critică manifestată de locutor) al mijloacelor comunicative este primordial. Varietatea mijloacelor de producere a comicului este considerabilă, dacă e să luăm în calcul multitudinea de figuri micro- şi macrostructurale, specifice diverselor nivele ale limbii. Ambele tipuri de figuri se realizează în baza unor procedee logice, printre care joncţiunea, juxtapunerea, suprimarea, deplasarea, substituţia, repetiţia. Rolul lor în procesul de integrare a structurilor de profunzime în orice text este incontestabil. Deseori însă, textul este ludic în absenţa oricărei figuri de stil. Pentru a discretiza resorturile ascunse ale efectelor comice, am recurs la analiza structurii textului. Fiecare text, pentru a-i fi recunoscută calitatea de unitate discursivă, admite şi respectă funcţionarea unor norme textuale fundamentale, cum ar fi coerenţa, coeziunea, intenţionalitatea, acceptabilitatea, informativitatea, situaţionalitatea, intertextualitatea. Aceste norme constituie un ansamblu de reguli necesare producerii textelor. Ele sunt principii constitutive care definesc potenţialităţile comunicative ale textului. Este recunoscut, în prezent, că toate standardele textuale au caracter relaţional şi se referă la modul în care se stabilesc legăturile dintre evenimentele comunicative: al raporturilor gramaticale de suprafaţă (coeziunea); al raporturilor dintre concepte în cadrul universului textului (coerenţa); al atitudinii participanţilor la comunicare faţă de text (intenţia); al nivelului de comprehensiune a textului (acceptabilitatea); al inserării noului şi insolitului (informativitatea); al parametrilor spaţiali (situaţionalitatea) şi specificului structural al fiecărui text (intertextualitatea). La fel ca şi în cazul nivelelor fonematic, morfematic, lexematic, sintagmatic, normele textualităţii nu sunt explicite. Ele sunt codate în intelectul subiecţilor acţiunii, intelect ce diferă de la persoană la persoană, în dependenţă de anumiţi factori de natură lingvistică şi extralingvistică. De asemenea, normele respective se recunosc prin transgresare, aceasta servind, de regulă, la producerea efectelor comice. Lingviştii R.- A.Beaugrande şi W.Dressler consideră că toate cele şapte caracteristici sunt esenţiale şi, dacă unui text îi lipseşte măcar una dintre acestea, nu mai putem vorbi despre un text, ci despre un agregat de cuvinte, sunete 10
sau litere. Afirmaţia dată poate fi considerată valabilă doar în cazul unor creaţii de factură suprarealistă, concepute în stilul lui T.Tzara, când sunt neglijate toate standardele concomitent. În situaţia însă când conţinutul nu se subordonează doar unui singur standard, aspectele de textualitate şi de integritate textuală se păstrează, cu deosebirea că textul îşi deplasează accentele de pe o valoare comunicativă pe alta. În felul acesta, se conturează unele lacune textuale, cum ar fi: absenţa legăturilor de coeziune furnizate de lexic sau de sintaxă, incoerenţa, incomprehensiunea, nemotivarea producerii mesajului sau nemotivarea angajării locutorului în actul de comunicare, redundanţa, necorespunderea mesajului cu locul şi timpul enunţării lui sau cu identificarea persoanei care îl enunţă etc. Ideea de anihilare a valorii comunicative a fost emisă de R.-A.Beaugrande şi W.Dressler, pentru care textul este un eveniment cu caracter comunicativ, în structura căruia se pot găsi cele şapte cerinţe ale textualităţii. Autorii precizează că, dacă există un singur standard căruia textul nu i se conformează, acesta îşi pierde caracterul de unitate comunicativă. Prin urmare, orice text care nu are caracter comunicativ poate fi considerat un non-text. Se impun unele observaţii referitor la teoria lui de R.-A.Beaugrande şi W.Dressler. În cazul în care se încalcă principiile unui standard textual, se pierd, evident, anumite valori comunicative privind claritatea, corectitudinea, precizia, însă pot apare altele, care se produc anume prin transgresarea normelor standard. Comicul, de exemplu, este un înţeles cu valoare comunicativă ce se suprapune pe sensul literal al textului. El nu face parte din normă, ci i se opune, şi nu pentru a o distruge, ci pentru a coexista, pentru a se manifesta prin contradicţie. Aşadar, valoarea comunicativă de claritate şi corectitudine nu dispare, ci se transformă. Ea devine complexă şi plurinivelară, admite suprapunerea mai multor izotopii, sugerează mai multe variante de interpretare, pentru a promova, în final, o singură semnificaţie adecvată. Or, se ştie că orice abatere de la normă are o anumită semnificaţie. Rezultă că fiece lacună comunicativă devine valoare comunicativă şi, întrucât textul în care se încalcă un standard textual nu-şi pierde caracterul comunicativ, el nu poate fi considerat non-text. În contextul transgresării standardelor textuale, sunt relevante operele suprarealiştilor şi ale poeţilor din curentul literar Oulipo. În pofida faptului că unele principii de construcţie textuală sunt încălcate în mod ostentativ, creaţiile acestora îşi păstrează statutul de text. Lacunele comunicative îşi găsesc explicaţia teoretică în manifestul artistic al poeţilor acestui curent literar. Posibilele dificultăţi în interpretarea acestor creaţii provin din eventuala necunoaştere a planului de referinţă a mesajului sau a algoritmului de codare a semnificaţiei. Astfel, încălcarea normelor de structurare a textelor se dovedeşte a fi un procedeu eficient de producere a comicului. În capitolul trei, Particularităţi de funcţionare textuală a comicului, cercetarea se axează pe teoria tipologiei textelor, care ne oferă posibilitatea de a sistematiza mijloacele de geneză a comicului dintr-o perspectivă absolut novatorie. Studiul comicului, în cadrul diferitor tipuri de text, scot în evidenţă ipoteza că, din nou fidel formulei sale de actualizare, comicul deviază de la prototip: în cadrul textului narativ, se încalcă relaţia cauzalităţii şi principiul determinismului, ce asigură progresia coerentă a naraţiunii. În textul argumentativ, se stabilesc discordanţe între elementele schemei de argumentare: premisă (argument, motiv) – concluzie, iar în secvenţa descriptivă, nu este vorba de construcţie textuală, ci de funcţionarea referenţială inter- şi extratextuală a figurilor stilistice: metafora, metonimia, hiperbola, aluzia, epitetul, semele acestora fiind în discrepanţă cu izotopiile generice constituite anaforic. Textul dialogal îşi „clădeşte” sensul comic pe neconcordanţa dintre forţa locutorie şi cea ilocutorie a actului de vorbire, care se instituie drept cod discursiv al intenţiei. În baza studiilor existente, putem constata că, în cadrul textelor narative, producerea comicului are la origine dezechilibrul relaţiei cauză – efect, prin crearea, în momentul intrigii, a unei izotopii duble sau multiple, care evaluează paralel pe parcursul desfăşurării naraţiunii. În dependenţă de aspectul implicit sau explicit al acestor izotopii, în text figurează, obligatoriu, suporturile lingvistice corespunzătoare care permit decodarea şi interpretarea concomitentă a mai multe semnificaţii şi orientează intuiţia receptorului spre varianta optimă. Numai în momentul deznodământului intervine declanşorul care restabileşte echilibrul semnificaţiei care dezvăluie sensul mesajului. Pentru izotopiile contrastive cu intenţie de comic este caracteristic faptul că fasciculele de seme care formează izotopii şi deci planuri de conţinut diferite nu se află în relaţie de disjuncţie, de excludere totală, ci de implicare evaluativă, ceea ce asigură caracterul unitar al coeziunii textului. Descrierea creează în text universul unor valori evaluativ-axiologice ce au funcţia de a alipi informaţia modală (modus) la cea denotativă (dictum). Rolul izotopiei devine, în acest sens, crucial, deoarece anume contextul izotopic asigură valoarea evaluativă a proprietăţilor obiectului descris. Descrierea se face prin echivalenţă contextuală (ancrage), valorizare, aspectualizare, realizându-se, în felul acesta, o coeziune implicită semantico-referenţială între obiectul descris şi secvenţa descriptivă propriu-zisă. Procedeele de valorizare a descrierii sunt în stare să extindă informaţia implicită până la orizonturi interpretative nelimitate, 11
Page 1 and 2: UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA G
Page 3 and 4: REPERE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII
Page 5 and 6: criteriilor avansate categoriilor s
Page 7 and 8: Astfel, la rândul lor, semele comi
Page 9: În al doilea rând, teoria despre
Page 13 and 14: şi reprezintă o invitaţie de a p
Page 15 and 16: alegoria, inferenţele praxiologice
Page 17 and 18: ADNOTARE GHEORGHIŢĂ Liliana. Repr
Page 19: GHEORGHIŢĂ LILIANA REPREZENTAREA

reprezentarea sistemică a categoriei comicului în discurs

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?