reprezentarea sistemică a categoriei comicului în discurs

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
GHEORGHIŢĂ LILIANA
Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 811.133.1(043.2)
REPREZENTAREA SISTEMICĂ A CATEGORIEI COMICULUI
ÎN DISCURS
SPECIALITATEA 10.02.05 – LIMBI ROMANICE
(LIMBA FRANCEZĂ)
Autoreferatul tezei de doctor în filologie
CHIŞINĂU - 2010

2
Teza a fost elaborată la Catedra de filologie franceză
a Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi.
Conducător ştiinţific: † Ioniţă Mircea, dr. în filologie, conf. univ.
Consultant ştiinţific: Lenţa Anatol, dr. în filologie, conf. univ.
Referenţi oficiali: Romedea Adriana-Gertruda, profesor universitar
doctor, Universitatea „Vasile Alecsandri”,
Bacău, România.
Mladin Constantin-Ioan, conferenţiar universitar
doctor, Universitatea „1 Decembrie 1989”,
Alba Iulia, România
Componenţa Consiliului ştiinţific specializat:
Dumbrăveanu Ion, dr. hab. în filologie, prof. univ.
Moloşniuc Viorica, dr. în filologie, conf. univ.
Condrea Iraida, dr. hab. în filologie, conf. univ.
Roşca Angela, dr. în filologie, conf. univ.
Mihalachi Ana, dr. în filologie, conf. univ.
Susţinerea va avea loc pe data de 26 noiembrie 2010, la ora 14.00, în Şedinţa Consiliului ştiinţific
specializat DH 30 10.02.05-08 din cadrul Universităţii de Stat din Moldova (or. Chişinău, str. M.
Kogălniceanu, 65, blocul III, aud. 201).
Teza de doctor şi autoreferatul, în baza cărora se susţine teza, pot fi consultate la Biblioteca ştiinţifică a
Universităţii de Stat din Moldova (str. A. Mateevici, 60, blocul central) şi pe pagina Web a C.N.A.A.
(www.cnaa.md).
Autoreferatul a fost expediat la 26 octombrie 2010.
Secretar ştiinţific al Consiliului ştiinţific specializat,
dr. în filologie, conf. univ. Moloşniuc Viorica
Consultant ştiinţific,
dr. în filologie, conf. univ. Lenţa Anatol
Autor,
Gheorghiţă Liliana
© Gheorghiţă Liliana, 2010

REPERE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII
Actualitatea temei. La momentul actual, literatura ştiinţifică dispune de un impunător număr de studii
ce reflectă aproape exhaustiv problemele comicului în plan filosofic, psihologic, estetic, sociologic, literar,
atât din punct de vedere teoretic, cât şi aplicativ. La prima vedere, s-ar părea că, în acest parcurs de timp,
lingvistica şi-a spus cuvântul prin multiplele abordări, însă discursul comicului, în calitate de strategie
comunicativă implicită, privit din perspectiva ştiinţelor limbajului, se situează pe primul plan în cercetarea
lingvisticii interacţionale (Pragmatica conversaţiei, Retorica discursului, Discursul argumentativ, Semantica
referenţială, Teoria textului, Hermeniutica, Stilistica receptării).
În acest sens, studiul pe care îl propunem ţine de valorificarea condiţiilor comunicative şi a
modalităţilor de creativitate verbală ce contribuie la formularea semnificaţiei comicului în discurs. Problema
fundamentală care se impune a fi studiată, în acest context, este dezintegrarea logicii şi a limbajului ca
mijloace de gândire şi comunicare în discursul comic. Din perspectiva acestor poziţii, alături de teoria
sistemică, o serie de demersuri, precum Pragmatica discursului, Semantica referenţială, Discursul argumentativ,
Teoria textului, Stilistica receptării ş.a. au determinat, în mare măsură, fundamentarea teoretică şi
metodologică a investigaţiei prezente.
Prin intenţia de a reprezenta caracterul multiaspectual al comicului, teza de faţă se raliază la tendinţa
modernă a ştiinţei de a percepe discursul comicului, ca obiect de studiu, integral, din punctul de vedere al
organizării şi al analizei sistemice, reliefând relaţiile şi legile de restricţie intersistemice, fapt ce permite
concretizarea acestuia în definirea unui aspect de universalitate.
Referitor la planul expresiei al comicului, este actual interesul pregnant al lingvisticii interacţionale de
a descoperi şi de a descrie operaţiile ce pot asigura captarea formulei implicitului, atât de important în comprehensiunea
adecvată a mesajului. Or, comicul este, în esenţă, implicitul care nu se actualizează la nivelul
de suprafaţă al comunicării, fapt ce favorizează noi cercetări.
Organizarea semnificaţiei comice se află în dependenţă directă de structurarea sensului textual.
Structura textului este, de asemenea, un areal ştiinţific ce pune numeroase întrebări şi suscită nenumărate
polemici. Alegerea obiectului de studiu este motivată de interesul ştiinţific faţă de problema categoriilor
funcţional-semantice care contribuie la organizarea unităţilor discursive, precum şi de formele de actualizare
verbală a acestora.
Actuală este şi încercarea de a determina modalităţile de producere a comicului în dependenţă de
programele tipologice (narativ, argumentativ, descriptiv, dialogal) ale textului.
Aceste argumente valorifică scopul investigaţiei de faţă de a realiza o interpretare mai mult sau mai
puţin complexă a temei de studiu în domeniul lingvisticii interacţionale.
Descrierea situaţiei în domeniul de cercetare şi identificarea problemelor de cercetare. Interesul
sporit pentru studierea comicului se datorează, în primul rând, naturii transdisciplinare a acestuia ca fenomen
ce se află în confluenţă cu logica, filosofia, estetica, retorica, critica literară, lingvistica, psihologia,
getologia, persintologia etc. Caracterul limitrof al comicului, ca fenomen propriu comunicării umane,
justifică existenţa unui număr impunător de studii care dimensionează comicul din diferite perspective
(inclusiv din perspective controversate).
În calitate de repere epistemologice ce reflectă natura ontică şi gnostică a comicului ne-au servit
lucrările filosofico-estetice ale mai multor cercetători în domeniu: H.Bergson, V.Propp, Iu.Borev,
Val.Panaitescu, R.Escarpit, J.Fourastié ş.a.
Studiile mai noi din domeniul lingvisticii interacţionale (E.Coşeriu, A.-J.Greimas, M.Bakhtine, U.Eco,
Fr.Rastier, J.-M.Adam, C.Kerbrat-Orecchioni, H.Plett, M.Riffaterre, G.Genette, O.Ducrot, G.Molinié,
P.Fontanier, A.Culioli, J.Cervoni ş.a.) ne-au servit drept suport ştiinţific în vederea prezentării comicului nu
doar ca o categorie estetică, dar şi ca o categorie de tip discursiv, şi a interpretării lui nu doar ca un mod de a
percepe lumea, dar şi ca o strategie discursivă disimulată.
În lucrările autorilor sus-numiţi atestăm judicioase referinţe la mijloacele de manifestare a comicului.
Nu am atestat însă studii care să conţină o abordare multilaterală a fenomenului în discuţie anume din punct
de vedere al discursului şi de pe poziţiile lingvisticii interacţionale.
Scopul lucrării constă în examinarea comicului în calitate de categorie discursivă prin reprezentarea
sistemică a acesteia, în vederea valorificării condiţiilor comunicative şi a modalităţilor de formulare verbală
ce contribuie la actualizarea semnificaţiei comicului în discurs. În aceste condiţii, se conturează trei direcţii
importante de cercetare: 1. Stabilirea mecanismului prin care se produce comicul. 2. Identificarea
modalităţilor de manifestare discursivă a comicului. 3. Stabilirea particularităţilor de funcţionare a comicului
la nivel de text.
3

Pentru realizarea acestui scop, au fost trasate următoarele obiective:
– organizarea informaţiei poliaspectuale referitoare la comic;
– proiectarea sistemului ierarhic (supraunitar şi subunitar) al comicului în baza raportului lingvistic
hiperonim-hiponim;
– specificarea caracterului statutar de categorie semantico-funcţională discursivă a comicului;
– definirea şi structurarea modalităţilor discursive de manifestare a comicului;
– algoritmizarea funcţionării comicului în diverse tipuri de text.
Metodologia cercetării ştiinţifice. Iniţial, drept abordare metodologică am acceptat teoria sistemică a
savantului Iu. Urmanţev, concepţie care se potriveşte perfect explicitării procesului de structurare a zonei
conceptuale a comicului, prin determinarea tuturor părţilor componente ale obiectului-sistem, dar şi a
relaţiilor intersistemice care asigură integritatea obiectului şi a legităţilor de restricţie ce se impun sistemului
pentru a asigura funcţionalitatea sa. Or, sistematizarea poziţiilor conceptuale devine esenţială în pregătirea
terenului pentru abordarea comicului prin prisma semanticii pragmatice.
Ulterior, pentru a reda o viziune integrală asupra comicului, am recurs la metode generale şi speciale
de cercetare, proprii lingvisticii interacţionale: analiza şi sinteza materialului teoretico-ştiinţific şi al celui
faptic; metoda inductiv-deductivă, care ne-a facilitat studierea fenomenului în discuţie de la general spre
particular şi invers pentru confirmarea organizării sistemice a comicului; metoda analizei componenţiale,
care a fost aplicată pentru a ilustra diferenţele proprii conţinutului semic al subcategoriilor comicului;
metoda analizei contextuale, care ne-a permis să nuanţăm factorii decizionali din componenţa discursivă a
sememelor, generate de funcţia locutorie şi perlocutorie a secvenţelor discursive; metoda axiomatică, ce ne-a
fost utilă la probarea statutului de categorie funcţional-semantică discursivă a comicului şi a statutului de
sub-categorii a celor opt forme subunitare ale comicului; metoda structurală, care ne-a ghidat în elaborarea a
patru sisteme (două conceptuale şi două funcţionale) de reprezentare a comicului; metoda contrastivă ne-a
favorizat identificarea transgresărilor de normă prin schiţarea contradicţiilor dintre izotopiile generice şi
specifice; în procesul de studiere a secvenţelor textuale, s-a dovedit a fi necesară perspectiva interpretativă,
iar abordarea discursului dialogat a demonstrat rolul intenţiei în producerea semnificaţiei comicului.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică rezidă în faptul că cercetarea dată este una dintre puţinele
încercări de a studia comicul în baza relaţiilor interacţionale dintre pragmatica discursivă, semantica
cognitivă, referenţială şi interpretativă, lingvistica şi stilistica textului. A fost întreprinsă tentativa de a
determina mecanismul de geneză a comicului, care se reduce, groso modo, la transgresarea normelor
comunicative; s-a propus sistemul complex al tipologiei comicului de pe poziţiile transgresării; s-au distins
principiile de funcţionare a comicului la nivel de text prin interacţiunea izotopiilor ce aparţin diferitor
niveluri discursive şi prin menţinerea în cadrul textului atât a dublului sens, cât şi a dublei semnificaţii; s-a
identificat sistemul de modalităţi lingvistice şi discursive de manifestare a comicului; au fost delimitaţi
algoritmii de producere a comicului în funcţie de tipul secvenţei textuale; s-a demonstrat că producerea
semnificaţiei comice este un rezultat al interacţiunii discursive, ca produs al dublului discurs; s-au concretizat
semele distinctive şi factorii pragmatici ce permit identificarea subcategoriilor comicului.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Valoarea teoretică a investigaţiei se datorează
intenţiei de a interpreta categoria comicului prin prisma unui spectru larg de teorii lingvistice, pintre care:
teoria transgresării normelor (a devierilor), teoria semică şi teoria semo-pragmatică, teoria izotopiilor
semantice, a dublului sens, a integrităţii semantice a discursului, a tipologiei textelor, a actelor de discurs.
Integralitatea reprezentării comicului în discurs este posibilă doar prin fuzionarea teoriilor date în contextul
actualizării lor concomitente. Rezultatele cercetării prezintă importanţă mai ales în plan teoretic, servind ca
bază pentru noi investigaţii ale tematicii abordate.
Un moment important al studiului de faţă rezidă în încercarea de a delimita noile manifestări verbale
cu valori comunicative în cadrul altor categorii tematico-discursive asemănătoare comicului. Aplicarea
interpretativă a cunoştinţelor privind strategiile discursive în plan sociolingvistic poate fi realizată în scopul
de a obţine anumite abilităţii pragmatice: pentru a impresiona, a influenţa, a persuada publicul, abilităţi ce iar
permite locutorului să ocupe o poziţie sigură în procesul comunicării, să interpreteze corect intenţiile
colocutorului, să evite ambiguităţile sau manipulările, să fie în stare să-şi argumenteze o atitudine şi să-şi
perfecţioneze arta discuţiei.
Graţie cercetării categoriei discursive a comicului, am completat baza metodologică a studiilor
consacrate discursului, fapt ce ar putea servi drept model de investigare a altor categorii axiologice.
Rezultatele ştiinţifice principale înaintate spre susţinere:
1. Deoarece exprimă atitudinea subiectului locutor faţă de realitate prin intermediul limbajului, comicul,
stabilind legătură cu categoriile semantico-funcţionale ale modalităţii şi intenţionalităţii, corespunde tuturor
4

criteriilor avansate categoriilor semantico-funcţionale discursive. Format în discurs, conţinutul comicului se
discretizează printr-un ansamblu de mijloace comunicativ-verbale, care îi legitimează statutul de categorie
discursivă.
2. Subcategoriile comicului sunt: umorul, ironia, gluma, vorba de spirit, satira, absurdul, sarcasmul,
cinismul. Deosebirea dintre subcategorii se face în baza semului pragmatic determinat de contextul lingvistic,
în plan intern, sau de situaţia pragmatică, în plan extern.
3. Tipul de comic se stabileşte în strictă dependenţă de prototipul de normă transgresată:
extralingvistică (sub aspectul de uz), lingvistică (sistemul limbii), logică (adevăr), discursiv-pragmatică
(standarde discursive).
4. În procesul formării comicului participă, în calitate de practici sociodiscursive: tipurile genuriale de
text, contextul, intertextul, metatextul, situaţiile de comunicare, izotopiile generice, standardele textuale,
planurile tipologice ale conţinutului, legile retorico-pragmatice.
5. Funcţionarea textuală a comicului se bazează pe interferenţa de natură contradictorie dintre
izotopiile textului, fapt care conduce la apariţia polisemiei (con)textuale în procesul logico-lingvistic de
codare şi interpretare a unităţilor de expresie. Discretizarea comicului în diferite tipuri de text (narativ,
argumentativ, descriptiv, dialogal) este destul de variată, această diversitate fiind în dependenţă directă de
caracterul prototipal al codificării mesajului.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele obţinute pot fi aplicate la dezambiguizarea unor
concepte (conţinuturi adiacente) confuz interpretate în terminologia comicului (umorul, ironia, absurdul,
vorba de duh, satira, gluma, sarcasmul, cinismul), la studierea modalităţilor transfrastice de producere a
sensului, la modalităţile de proiectare a implicitului, la analiza schemelor prototipale de codare a mesajului,
la determinarea priorităţilor în raportul normă-deviere în organizarea semantică a textului. Aceste rezultate
pot fi valorificate, în egală măsură, la elaborarea unor cursuri universitare, seminare opţionale, a tezelor de
licenţă şi de masterat, care iau în dezbatere aspecte legate de lingvistica şi interpretarea textului, pragmatică
enunţiativă, semantică referenţială etc.
Aprobarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele de bază ale cercetării noastre au fost expuse în cadrul
următoarelor manifestări ştiinţifice: Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Strategii actuale în lingvistică,
glotodidactică şi ştiinţa literară”, dedicată aniversării a 50-a de la fondarea Facultăţii Limbi şi Literaturi
Străine, USB (Bălţi, 15-16 octombrie 2004); Colocviul Ştiinţific Internaţional „Conexiuni şi perspective în
filologia contemporană”, ediţia a II-a, consacrat aniversării a 65-a de la naşterea prof. Victor Banaru, USM
(Chişinău, 20-21 octombrie 2006); Colocviul Ştiinţific Internaţional „Tradiţie şi modernitate în abordarea
limbajului”, consacrat aniversării a 65-a de la naşterea prof. Mircea Ioniţă, USB (Bălţi, 25 noiembrie 2006);
Colocviul Ştiinţific Internaţional „Probleme de lingvistică generală şi romanică”, ediţia a II-a, consacrat
aniversării a 80-a de la naşterea prof. Grigore Cincilei, USM (Chişinău, 1 decembrie 2007); Conferinţa
Ştiinţifică Internaţională „Strategii actuale în lingvistică, glotodidactică şi ştiinţa literară”, dedicată
aniversării a 55-a de la fondarea Facultăţii Limbi şi Literaturi Străine, USB (Bălţi, 28 octombrie 2009). În
baza investigaţiilor, au fost publicate douăsprezece articole.
Publicaţii la tema tezei: Postulatele principale ale cercetării au fost reflectate în 12 articole, apărute în
reviste ştiinţifice de specialitate (a se vedea Lista lucrărilor publicate la tema tezei din pag. 22-23).
Volumul şi structura tezei. Teza are 146 de pagini şi este constituită din Introducere, trei capitole,
Concluzii generale şi recomandări, Bibliografie (198 de titluri).
Cuvintele-cheie: absurd, acţiunea vorbirii, axiologie, câmp semantico-lexical, context, contrastivitate,
dezambiguizare, discretizarea conţinutului, discurs, izotopie, normă, praxiologie, prototip de text, sarcasm,
satiră, transgresare, umor, vorbă de spirit.
CONŢINUTUL TEZEI
Comicul se prezintă ca o categorie extrem de complexă atât din punct de vedere estetic, cât şi
discursiv. Or, aplicarea teoriei şi metodologiei sistemice ne oferă posibilitatea de a-i defini nuanţele
ontologice. Această poziţie nu poate duce la simplificarea imaginii comicului, ci, dimpotrivă, oferă
posibilitatea de a-i percepe esenţa în complexitatea ei. În acest context, prezentarea sistemică a categoriei
comicului în discurs îşi subscrie determinarea şi permite analiza a două sisteme de geneză a acestuia,
implicând toate relaţiile intersistemice care asigură mecanismele lui de actualizare, modalităţile de
manifestare şi de funcţionare la nivel de text prin implicarea anumitor legităţi de restricţie, trecând prin
legităţile „jocurilor” de seme, ale dublei izotopii, ale dublului sens, ale integralităţii, ale modalităţii, ale
normelor comunicative, ale standardelor textuale, ale tipologiei secvenţelor textuale.
5

Comicul se consideră a fi, primordial, o categorie modală, deoarece exprimă atitudinea locutorului faţă
de lume. Astfel, studierea conţinutului său ontologic şi estetico-moral nu poate fi neglijată. Anume această
latură a fenomenului a servit drept bază pentru elaborarea capitolului I, Sistemul constituirii conceptuale a
comicului, în care interesul ştiinţific vizează principiile sale axiologice şi praxiologice, structura sa ierarhică,
componentele sale constitutive (obiectul comicului şi subiecţii discursului comic), mecanismul de producere
a categoriei date în text.
Din punct de vedere estetic, vocaţia comicului este enunţarea unei critici emoţionale a omului în raport
cu poziţiile unui ideal estetic recunoscut de societate: comicul analizează fenomenul, îi descoperă unele
manifestări contravenind acestui ideal sau unei norme ontologice şi încearcă să le corecteze în numele
binelui şi al frumosului. Comicul se realizează, preponderent, în vorbire, producând valoare artisticocreativă.
Această valoare îşi conturează autenticitatea dintr-o dublă perspectivă, una axiologică şi alta
praxiologică: manifestându-şi atitudinea faţă de un fenomen din realitate, comicul intenţionează să schimbe
persuasiv starea dată de lucruri pentru ca aceasta să corespundă unor valori estetice, dar, în acelaşi timp, el nu
contestă nici intenţia de a plăcea, evidenţiind tendinţa sa de a impresiona, de a fascina, de a flata prin
subtilitatea semnificaţiei şi ingeniozitatea expresiei.
Sistemul ierarhic de reprezentare a comicului, graţie caracterului său conceptual, îşi motivează locul,
de asemenea, în primul capitol. Elementele constitutive ale acestui sistem sunt mai numeroase şi vizează
clasificarea ierarhică a obiectelor omogene în sistem. Aceste principii ne oferă o perspectivă bidirecţională
de sistematizare: una – orizontală şi alta – verticală. Din punctul de vedere al relaţiilor orizontale, comicul se
raliază la sistemul de categorii estetice, toate desemnând tipuri de reacţii afective în procesul de cunoaştere
estetică a lumii. În plan vertical, categoria dată se încadrează, prin raportul de identitate, în sfera ridicolului,
acesta fiind un fenomen supraunitar, ce include atât manifestările estetice ale rizibilului, cât şi cele
neestetice. În direcţie subunitară, se evidenţiază opt microsisteme-subcategorii ale comicului: umorul, ironia,
absurdul, gluma, vorba de spirit, satira, sarcasmul, cinismul, fiecare individualizându-se printr-o diferenţă
specifică, dar, în acelaşi timp, toate stimulând un efect comun – râsul (cu toate că natura axiologică a
acestuia este foarte variată).
Sistemul ierarhic vizează o clasificare transtextuală, una de nominalizare, de ordonare a termenilor,
însă materializarea fiecărei subcategorii se datorează în exclusivitate textului şi intenţiilor comunicative ale
locutorului. Acest fapt este determinat de o legitate intersistemică: teoria semo-pragmatică definită de pe
poziţiile semanticii structurale. Această legitate permite argumentarea teoretică a poziţiilor de delimitare
semică dintre subcategoriile comicului.
Prin interferenţa teoriei sistemice şi a celei semice, au fost determinate elementele semice de
constituire a comicului. În virtutea poziţiilor teoretice ale acestora, categoria comicului se prezintă drept un
semem (hiperonim) care este alcătuit din următoarele seme (hiponime): umor + vorbă de spirit + glumă +
absurd + ironie + satiră + sarcasm + cinism.
Pentru a formula identitatea semelor date, vom face referire la cauzalitate, deoarece aceasta
influenţează considerabil legile de producere a comicului. Trebuie să se reţină că, de regulă, cauzele
generează producerea aceloraşi efecte numai dacă acţionează în aceleaşi condiţii, la fel cum variabilitatea
condiţiilor mijloceşte variabilitatea efectelor în raport cu acţiunea aceloraşi cauze. În producerea efectelor,
interacţionează mai multe cauze, acestea fiind determinate de mai mulţi factori. Deci chiar şi acelaşi obiect,
interpretat de pe diferite poziţii, în diferite condiţii, sub unghiul diferitelor raporturi, va putea suscita diverse
atitudini estetice.
Diversitatea tipurilor de râs este impunătoare. De aceea, fiecare sem al ridicolului estetic are nevoie de
o însuşire distinctivă pentru a realiza posibilitatea de a se individualiza şi de a se impune independent în
spaţiul manifestărilor axiologice. În această ordine de idei, am încercat să determinăm elementele care
alcătuiesc şi precizează conţinutul fiecărui sem (sau forme ale comicului), elemente desemnate de logica
formală prin termenul gen proxim sau diferenţă specifică (caracteristică).
Diferenţele specifice ale formelor comicului sunt: umorul – simpatia, bunăvoinţa, toleranţa, autoironia,
comprehensiunea, compasiunea, afecţiunea, prietenia, tandreţea, solidaritatea; gluma – grosolănia amicală,
indecenţa, zeflemeaua, ştrengăria, extravaganţa, veselia contagioasă; ironia – batjocura, simularea, ipocrizia,
contrafactualitatea; absurdul – iraţionalul, stupiditatea, caraghiosul, incongruitatea; vorba de spirit –
ingeniozitatea, fineţea, creativitatea, vivacitatea, spiritul de observaţie, surpriza, subtilitatea, divertismentul;
satira – critica moral-socială vehementă, demascarea, condamnarea, ameliorarea imperfecţiunilor; sarcasmul
– răutatea, veninul criticii, rebeliunea, causticitatea, violenţa, ofensarea, ameninţarea, inteligenţa, cultivarea;
cinismul – deziluzia, dispreţul, indiscreţia, imoralitatea, deprecierea, dezaprobarea, indecenţa, lipsa de
respect. Genurile proxime sunt determinate în baza semelor distinctive corespunzătoare.
6

Astfel, la rândul lor, semele comicului sunt constituite dintr-o serie de seme-genuri proxime, devenind
sememe ale acestora. În contextul dat, definim subcategoriile comicului în felul următor:
Ironia = comic (râs estetico-critic) + batjocură, simulare, ipocrizie, contrafactualitate;
Gluma = comic + grosolănie amicală, indecenţă, zeflemea, ştrengărie, extravaganţă, veselie
contagioasă;
Absurdul = comic + iraţional, stupiditate, caraghios, incongruitate.
Semantica structurală paradigmatică (E.Coşeriu, B.Pottier, Fr.Rastier) ne permite să fundamentăm
teoretic statutul formelor (semelor) comicului sus-numite. În acelaşi timp, afirmăm că identificarea şi locul
semelor în structura unui semem nu se realizează a priori în baza unei semantici universaliste, ci depinde de
contextul lingvistic sau de situaţia discursivă. Altfel zis, grupurile de seme din semem se interdefinesc în
plan intern, iar în plan extern sunt determinate în mod hotărâtor de anumite condiţii pragmatice (numite, de
unii specialişti, locale (textuale) sau globale (generale).
Semantica structurală sintagmatică (Fr.Rastier) pune accentul anume pe funcţionarea semică a
lexemelor în condiţiile contextului lingvistic şi situaţional, pe întrebuinţarea acestora. S-a ajuns la ideea că,
în principiu, componenta semantică nu poate nicidecum funcţiona fără a se ţine cont de condiţiile de
comunicare, de exigenţele unui text, de conţinutul de ansamblu al acestuia. Condiţiile pragmatice intervin la
fiecare etapă a generării frazelor şi textelor. Deci numărul de seme, locul fiecărui sem în semem sunt
definite de relaţiile dintre sememe, iar aceste relaţii sunt determinate, la rândul lor, de contextul verbal şi
situaţional. În aşa fel, datele pragmatice devin condiţii de existenţă şi de identificare nu numai a semului, dar
şi de structurare a sememului.
Teoria semo-pragmatică argumentează incontestabil supremaţia contextului în producerea sensului.
Teoria normelor şi a devierilor de la norme recunoaşte acelaşi adevăr. Analizând totalitatea tipurilor de
norme definite de lingvişti şi stilisticieni (lingvistică, literară, genurială; generală, socioculturală, individuală,
internă; enciclopedică, lingvistică, logică, retorico-pragmatică etc.), am constatat că norma contextuală
(internă, în accepţia lui D.Irimia), aflată în centrul celorlalte norme, redă la maximum, fidel şi pertinent,
valoarea comunicativă a textului, în conformitate cu un plan strategic discursiv de producere a sensului bine
elaborat.
Clasificarea tipurilor de norme nu reprezintă decât o modalitate de a organiza planul referenţial
extraverbal al mesajului în vederea sesizării devierilor care se produc în desfăşurarea acestuia. Însă, deoarece
norma există ca model doar în conştiinţa emiţătorului sau a receptorului şi deoarece comunicarea lingvistică
se realizează sub presiunea a numeroşi factori constanţi sau variabili, nu poate fi susţinută ipoteza că aceleaşi
abateri de la normă produc aceleaşi efecte de sens. Sunt deseori întâlnite cazurile când acelaşi procedeu
stilistic generează efecte semantice radical contrastante, de la patetic sau sublim la ridicol, fără să existe o
metodologie de interpretare a condiţiilor şi cauzelor acestei diversităţi. De aceea, o serie de lingvişti demonstrează
caracterul nepertinent al normei, considerând că raportarea la aceasta nu este întotdeauna în
măsură să recunoască şi să explice variabilitatea efectelor. Astfel, M.Riffaterre preferă noţiunea de context
celei de normă, pledând pentru ideea că conceptul de context are asupra normei avantajul de a fi în mod
automat pertinent: el variază pentru fiecare efect de stil.
În concepţia lui M.Riffaterre, caracterul pertinent al contextului este dependent de structura stilistică
din perspectiva devierii, care notează contrast (contradicţie) şi imprevizibilitate în procesul de receptare a
textului. Astfel, contextul se defineşte ca un model lingvistic întrerupt de un element care este imprevizibil,
iar contrastul (contradicţia) rezultă din această interferenţă.
Anume la aceste teze se referea D.Irimia atunci când a definit conceptul normă internă drept normă a
textului considerat în ansamblu sau normă interioară în structura eterogenă a textului. Or, adaptarea
termenului de context (normă internă) în sfera investigaţiilor din lingvistică permite interpretarea adecvată şi
flexibilă a efectelor de sens graţie recunoaşterii unor astfel de realităţi discursive, precum actele de limbaj,
interacţiunea enunţiativă, principiile pragmatice ale discursului etc. În aceeaşi ordine de idei, C.Dolinin
accentuează că nu există normă care ar fi acceptabilă pentru toate situaţiile de comunicare. Există doar un
sistem de norme diferenţiate în baza unor caracteristici discursive, întrebuinţate în diverse situaţii de
comunicare (contexte extralingvistice).
Teza dată este dezvoltată şi de V.Marin atunci când se referă la efectele stilistice care apar ca rezultat al
opoziţiei dintre o construcţie verbală şi norma contextuală, care, în virtutea relaţiilor intertextuale de izotopie,
reuşeşte să creeze o omogenitate discursivă ce determină sau prevede apariţia unui element dat la un
moment dat al desfăşurării activităţii verbale.
Analiza şi interpretarea tipurilor de normă şi a principiilor de manifestare a acestora au avut drept scop
să determine tipurile de contradicţii cu efect comic, însă, simultan, au revelat tangenţe în interpretarea
7

comicului prin prisma teoriilor lingvistice. Astfel, constatăm o potenţială fuziune dintre teoria normelor, care
dă prioritate celei contextuale, şi teoria semo-pragmatică, care recunoaşte supremaţia contextului şi a
elementelor sale componenţiale în actualizarea intenţiilor, conotaţiilor, sensurilor mesajului.
Norma contextuală sau internă cuprinde, prin incluziune, celelalte norme generice, lingvistice sau
extralingvistice, şi participă la crearea sensului doar prin raportare la anumite standarde recunoscute şi
acceptate de aceste norme în ansamblul lor. Anume norma contextuală reprezintă referentul faţă de care
comicul se produce prin deviere, transgresând anumite standarde de producere a textului, fenomen studiat în
capitolul II.
În cel de al doilea capitol, Sistemul mijloacelor de expresie a comicului în discurs, se abordează o
serie de aspecte ce se referă la sistematizarea procedeelor verbale de expresie a comicului, nu înainte însă de
a demonstra legitimitatea statutului de categorie discursivă a acestuia, şi nu doar modal-estetică, şi de a
defini mecanismul discursiv de geneză a comicului, raportul de contradicţie între elementele textului fiind, în
acest sens, unul fundamental.
În viziunea lui M.Ioniţă, categoriile textuale reprezintă microsisteme semantice specifice care, prin
colaborare, contribuie la constituirea categoriei de bază a discursului – integritatea semantică. În lumina acestei
concepţii, orice categorie textuală presupune prezenţa unui denotat complex (forma comunicării) şi a unui
semnificat (gândul, efectul, imaginea produsă în inteligenţa umană de către text), determinându-i un
sentiment sau o acţiune.
Semnificatul comicului fundamentează conţinutul reprezentării sale estetico-filosofice prin intenţia
acestuia de a exprima atitudinea critică a subiectului vorbitor faţă de lume. Denotatul este constituit din două
acţiuni: acţiunea factitivă, denotat al semnificaţiei semantice a discursului, care face referinţă la realitatea
extralingvistică, ce include toate obiectele, fiinţele, sentimentele, ideile din lumea obiectivă materială şi ideală,
şi acţiunea vorbirii, denotat al semnificaţiei pragmatice, ce se referă la actul enunţării, la intenţia enunţării şi
este reprezentat de un vast sistem de procedee comunicative (de natură lexicală, gramaticală, prozodicosintactică,
stilistică) specifice diferitor niveluri ale limbajului, procedee ce sunt în cooperare permanentă, posedă
funcţii semantice comune şi contribuie la actualizarea semnificatului.
Teoria Carcasei categorimatice a discursului sau a Integrităţii semantico-funcţionale a discursului (cf:
M.Ioniţă) este importantă pentru problematica abordată din două considerente. În primul rând, în baza tezelor
prezentate mai sus, comicul poate fi inclus în lista categoriilor textuale. Pentru a argumenta această teză,
consemnăm următoarele:
1. Comicul poate fi considerat un derivat al categoriilor de bază ale discursului, cum ar fi
intenţionalitatea, apreciativitatea, modalitatea. Or, comicul, ca şi aceste categorii, situează enunţul în raport
cu realitatea obiectivă din punctul de vedere al vorbitorului şi exprimă atitudinea acestuia atât faţă de
conţinutul semantic (obiectul) al enunţului, cât şi faţă de impactul pe care acest conţinut îl are asupra
realităţii. Ca şi oricare act de vorbire, comicul exprimă, pe de o parte, ideile, sentimentele, necesităţile,
atitudinile, dorinţele locutorului, iar, pe de altă parte, urmăreşte scopul de a-i influenţa pe interlocutori, de a le
schimba opinia sau atitudinea, de a le impune viziunea şi voinţa locutorului. Astfel, prin caracteristicile sale
ontologice şi praxiologice, comicul poate fi considerat o subcategorie a categoriilor sus-numite ce se
realizează pe deplin în actul de comunicare.
2. Comicul deţine un sistem de mijloace verbale de realizare, fapt ce îi legitimează statutul de
subcategorie discursivă.
3. Comicul – ca strategie intenţionată a discursului – presupune de la sine o transgresare a normei
comune. Altfel zis, transgresarea reprezintă o condiţie inerentă a generării comicului, iar modalităţile de
transgresare îi conferă comicului statut de subcategorie a discursului.
4. Comicul determină structura de adâncime a textului prin crearea unui şir de semnificaţii implicite de
natură comunicativă şi, în felul acesta, contribuie la realizarea integrităţii semantico-funcţionale a textului.
5. Dat fiind faptul că semnificatul comicului nu se manifestă obligatoriu în orice text, rezultă că
această categorie are caracter de entitate potenţială (ocazională, în concepţia prof. M.Ioniţă).
Se consideră, în general, că nu toate categoriile discursive sunt în egală măsură obligatorii pentru orice
text, întrucât ele nu constituie în egală măsură baza lui logico-semantică. Comicul, ca atare, nu apare în orice
text, el poate apărea sporadic. Însă atunci când un text se deosebeşte de alte texte printr-un număr
considerabil de procedee specifice comicului care se potrivesc cu intenţia evidentă a autorului de a reliefa o
anumită stare de lucruri, categoria dată devine suportul conceptual al textului, astfel încât ponderea
conţinutală a comicului tinde spre o discretizare plenară a sa şi influenţează chiar genul literar al operei. Prin
aceasta se explică intenţia sporită a cercetătorilor faţă de categoria comicului.
8

În al doilea rând, teoria despre carcasa categorematică a discursului, prin caracterul ei generic,
sintetizează opiniile referitoare la mecanismul de geneză a comicului discursiv (teoria dublei izotopii, teoria
semo-pragmatică, teoria transgresării normelor), conturându-i, în ultimă instanţă, imaginea integrală. Prin
această optică trebuie examinată şi concepţia dublei izotopii, ce derivă din concepţia integrităţii propusă de
A.J.Greimas. Pornind de la aceste realităţi, putem remarca faptul că acţiunea factitivă şi cea a vorbirii pot fi
echivalate cu izotopia generică şi, respectiv, cu izotopia specifică. Similitudinea respectivă are drept suport
identitatea funcţională a acestor fenomene în procesul de constituire a discursului.
În virtutea acestei asocieri, semnificaţia comicului se prezintă ca un rezultat al contradicţiei dintre
acţiunea factitivă şi cea a vorbirii. Aşadar, norma, fiind un element indisolubil al realităţii, este percepută ca
un constituent integral al acţiunii factitive şi, în acelaşi timp, ca un fenomen ce cuprinde totalitatea normelor
contextuale sau extralingvistice (pragmatice), care au funcţia discursivă de izotopii generative. Printre
normele contextuale menţionăm: contextul, intertextul, metatextul, norma lingvistică, literară şi cea
genurială, standardele textuale, tipurile genuriale de text, stilurile funcţionale ş.a. De asemenea, cele
pragmatice îşi subscriu normele enciclopedice (morală, intelectuală, practică, ideologică, estetică), normele
logice (principiul identităţii, al terţului exclus, al noncontradicţiei, al raţiunii suficiente), normele retoricopragmatice
(legile: cooperării, pertinenţei, informativităţii, exhaustivităţii, sincerităţii, modestiei,
legitimităţii) şi situaţiile de comunicare.
Trebuie reţinut că acţiunea vorbirii, fiind o strategie discursivă, conţine în mod intenţionat un sem ce
contravine acţiunii factitive cu scopul de a sugera caracterul disimulator al obiectului (fapt ce trădează
conştientizarea acestui lucru) şi, de asemenea, de a facilita interpretarea acestei disimulări de către receptor.
Semul [+ contradictoriu] este codat prin formule specifice mijloacelor discursive de expresie a semnificaţiei
conotative.
Esenţial însă este să deducem concluzia că, dacă structura internă sistematizată a categoriilor
funcţional-semantice este reprezentată sub forma unui singur câmp cu nucleu şi periferie, apoi categoria
comicului, dat fiind caracterul său simulator, se va prezenta sub forma a două câmpuri: unul factitiv generic,
cu rol de referent, ce ascunde un adevăr disimulat din lumea reală sau imaginară, şi altul verbal specific, ce
contravine disimulării, având rol de dezambiguizator semantic şi funcţia de a explicita adevărul sau de a-şi
exprima atitudinea faţă de el.
Astfel, de pe poziţiile teoriei integrităţii semantico-funcţionale a discursului, mecanismul de
constituire a comicului poate fi interpretat drept contradicţie internă dintre două acţiuni, cea factitivă fiind
transgresată de cea a vorbirii.
Prin sistematizarea acţiunii factitive a discursului comic, se fundamentează conţinutul reprezentării
sale estetico-filosofice. Întrucât semnificaţia comicului se constituie, în special, în discurs, conţinutul dat se
exteriorizează printr-un ansamblu de mijloace comunicativ-verbale, care sunt sistematizate în cadrul acţiunii
vorbirii. Se ştie că deţinerea unui sistem de mijloace verbale de realizare este unul dintre indicii de bază ce
legitimează teoretizarea statutului de categorie discursivă a comicului.
În lingvistica contemporană se menţionează că figurile de stil constituie complexul de fenomene
verbale care asigură organizarea nivelului de adâncime a textului şi, împreună cu alţi factori inter- şi
extratextuali, determină valoarea comunicativă a unităţii discursive. Analizând ansamblul de procedee verbale
ce contribuie la conturarea categoriei comicului, putem formula următoarea idee: semnificatul conotativ frastic
se cristalizează în baza figurilor stilistice microstructurale, ce se disting şi se interpretează în cadrul cotextului
şi sunt, în mod obligatoriu, dependente de anumite elemente formale precise (suporturi lingvistice
semnificante). Contextul, în cazul dat, nu depăşeşte limitele frazei şi, de aceea, nivelele lingvistice valorificate
în scopul codării sensului vor fi cel fonetic, lexical, morfo-sintactic, frastic.
Procedeele de realizare a comicului la nivelul fonemului şi la cel al morfemului sunt următoarele:
anagrama, contrepeteria, proteza, afereza, epenteza, paragoga, apocopa, metateza, homeoteluta, patachesul,
sincopa, aliteraţia, cacofonia, acrostihul etc. Acestea devin posibile graţie procedeelor metasemiei. Orice
manifestare a transferului de sens este destinată să producă un efect de discurs. În acelaşi timp, acest efect
depinde nu numai de structura semantică a cuvintelor supuse transformărilor, dar şi de procedeul stilistic
utilizat. La acest nivel, mijlocul de obţinere a unui sens nou constă în a asocia, cel puţin, două trăsături
pertinente fonematice sau morfematice prin joncţiune, juxtapunere, suprimare, deplasare, substituţie,
repetiţie. Să luăm, spre exemplu, cuvintele américain şi requin. Niciunul dintre fonemele sau morfemele
acestor cuvinte, luate aparte, nu provoacă ilaritatea; cu toate acestea, putem obţine o valoare satirică în baza
lor, dacă le suprapunem, înlocuind secvenţa ri prin re:
américain + requin = amérequin (în română, „amerechin”).
9

Remarcăm că, în baza omofoniei aproximative a secvenţei -ricain si a lexemului requin, se produce
actualizarea simultană a semnificaţiilor lor, jocul de sensuri creând o aluzie satirică la „inocenţa” politicii
statului american: amérequin. Astfel, în baza acestor trăsături, apare un sens nou de natură discursivă, dat
fiind că orice schimbare de formă are menirea să producă un efect de conţinut. Sensul comic, în cadrul
jocurilor de cuvinte, este bazat pe actualizarea simultană a diferitor semnificaţii datorită caracteristicilor
sonore identice (omofonie, echivoc, omonimie, paronimie, identitate aproximativă, polisemie etc.) ale
acestor cuvinte.
Constituirea sensului la nivelul frazei este determinată de aceleaşi procedee logice: joncţiune,
juxtapunere, suprimare, deplasare, substituţie, repetiţie. Astfel, valoarea comică poate fi ocazional realizată
graţie următoarelor procedee: antiteza, oximoronul, tautologia, pleonasmul, epitetele homerice, paronomaza,
chiasmul, antanaclaza, proverbul, hiperbola, metateza etc. Prin chiasm, de exemplu, comicul se realizează
atunci când două grupuri semnificative se încrucişează, formând o antiteză în ordinea inversă celei presupuse
de simetrie: Les femmes préfèrent les hommes qui les prennent sans les comprendre aux hommes qui les
comprennent sans les prendre (M.Maloux).
Valorile comunicative ale mesajului se prezintă pe deplin conturate doar atunci când se activizează
funcţionarea unor construcţii bine organizate şi bine structurate la nivel de text. În aceste condiţii,
construcţiile de expresie constituie sistemul figurilor macrostructurale (semnificatul superfrastic) care, prin
varierea maximă a conţinutului denotativ, reuşesc să creeze valori ilocutorii şi efecte comice. Acestea nu se
reduc la conţinutul propriu-zis al enunţului, adică la conţinutul reflectat de aranjamentul lexico-sintactic
enunţiativ, ci apar în baza necorespunderii între informaţia vehiculată (izotopia acţiunii vorbirii) şi sistemul
discursiv referenţial (acţiunea factitivă).
Figurile macrostructurale nu dispun de un reper direct în enunţ, ele devin interpretabile doar în baza
macrocontextului şi nu pot fi izolate în elemente formale precise. Decodarea figurilor macrostructurale
rămâne a fi întotdeauna incertă şi variabilă. Capacitatea de interpretare a acestora se află într-un raport direct
proporţional cu competenţele comunicative textuale şi metatextuale (enciclopedice, logice, lingvistice,
pragmatico-retorice) ale receptorului. În plus, figurile date (aluzia, repetiţia, parodia, alegoria, inferenţele
praxiologice, ironia, hipotipoza, quiproquo-ul etc.) pot fi considerate conectori stilistici discursivi, deoarece
contribuie la realizarea integrităţii semantico-funcţionale a textului şi devin, astfel, unul dintre parametrii
modali ai textului.
Putem afirma că, graţie unui sistem de mijloace verbale de realizare, se legitimează teoretizarea
statutului de categorie discursivă a comicului, care, primordial, este considerată o categorie estetică. Afară de
aceasta, determinarea de către mijloacele verbale a semnificaţiei şi aportul acestora la realizarea categoriei
semantico-funcţionale a integrităţii sunt incontestabile, însă aspectul estetico-cultural (atitudinea critică
manifestată de locutor) al mijloacelor comunicative este primordial.
Varietatea mijloacelor de producere a comicului este considerabilă, dacă e să luăm în calcul
multitudinea de figuri micro- şi macrostructurale, specifice diverselor nivele ale limbii. Ambele tipuri de
figuri se realizează în baza unor procedee logice, printre care joncţiunea, juxtapunerea, suprimarea,
deplasarea, substituţia, repetiţia. Rolul lor în procesul de integrare a structurilor de profunzime în orice text
este incontestabil. Deseori însă, textul este ludic în absenţa oricărei figuri de stil.
Pentru a discretiza resorturile ascunse ale efectelor comice, am recurs la analiza structurii textului.
Fiecare text, pentru a-i fi recunoscută calitatea de unitate discursivă, admite şi respectă funcţionarea unor
norme textuale fundamentale, cum ar fi coerenţa, coeziunea, intenţionalitatea, acceptabilitatea,
informativitatea, situaţionalitatea, intertextualitatea. Aceste norme constituie un ansamblu de reguli necesare
producerii textelor. Ele sunt principii constitutive care definesc potenţialităţile comunicative ale textului.
Este recunoscut, în prezent, că toate standardele textuale au caracter relaţional şi se referă la modul în care se
stabilesc legăturile dintre evenimentele comunicative: al raporturilor gramaticale de suprafaţă (coeziunea); al
raporturilor dintre concepte în cadrul universului textului (coerenţa); al atitudinii participanţilor la
comunicare faţă de text (intenţia); al nivelului de comprehensiune a textului (acceptabilitatea); al inserării
noului şi insolitului (informativitatea); al parametrilor spaţiali (situaţionalitatea) şi specificului structural al
fiecărui text (intertextualitatea).
La fel ca şi în cazul nivelelor fonematic, morfematic, lexematic, sintagmatic, normele textualităţii nu
sunt explicite. Ele sunt codate în intelectul subiecţilor acţiunii, intelect ce diferă de la persoană la persoană,
în dependenţă de anumiţi factori de natură lingvistică şi extralingvistică. De asemenea, normele respective se
recunosc prin transgresare, aceasta servind, de regulă, la producerea efectelor comice. Lingviştii R.-
A.Beaugrande şi W.Dressler consideră că toate cele şapte caracteristici sunt esenţiale şi, dacă unui text îi
lipseşte măcar una dintre acestea, nu mai putem vorbi despre un text, ci despre un agregat de cuvinte, sunete
10

sau litere. Afirmaţia dată poate fi considerată valabilă doar în cazul unor creaţii de factură suprarealistă,
concepute în stilul lui T.Tzara, când sunt neglijate toate standardele concomitent. În situaţia însă când
conţinutul nu se subordonează doar unui singur standard, aspectele de textualitate şi de integritate textuală se
păstrează, cu deosebirea că textul îşi deplasează accentele de pe o valoare comunicativă pe alta.
În felul acesta, se conturează unele lacune textuale, cum ar fi: absenţa legăturilor de coeziune furnizate
de lexic sau de sintaxă, incoerenţa, incomprehensiunea, nemotivarea producerii mesajului sau nemotivarea
angajării locutorului în actul de comunicare, redundanţa, necorespunderea mesajului cu locul şi timpul
enunţării lui sau cu identificarea persoanei care îl enunţă etc. Ideea de anihilare a valorii comunicative a fost
emisă de R.-A.Beaugrande şi W.Dressler, pentru care textul este un eveniment cu caracter comunicativ, în
structura căruia se pot găsi cele şapte cerinţe ale textualităţii. Autorii precizează că, dacă există un singur
standard căruia textul nu i se conformează, acesta îşi pierde caracterul de unitate comunicativă. Prin urmare,
orice text care nu are caracter comunicativ poate fi considerat un non-text.
Se impun unele observaţii referitor la teoria lui de R.-A.Beaugrande şi W.Dressler. În cazul în care se
încalcă principiile unui standard textual, se pierd, evident, anumite valori comunicative privind claritatea,
corectitudinea, precizia, însă pot apare altele, care se produc anume prin transgresarea normelor standard.
Comicul, de exemplu, este un înţeles cu valoare comunicativă ce se suprapune pe sensul literal al textului. El
nu face parte din normă, ci i se opune, şi nu pentru a o distruge, ci pentru a coexista, pentru a se manifesta
prin contradicţie. Aşadar, valoarea comunicativă de claritate şi corectitudine nu dispare, ci se transformă. Ea
devine complexă şi plurinivelară, admite suprapunerea mai multor izotopii, sugerează mai multe variante de
interpretare, pentru a promova, în final, o singură semnificaţie adecvată. Or, se ştie că orice abatere de la
normă are o anumită semnificaţie. Rezultă că fiece lacună comunicativă devine valoare comunicativă şi,
întrucât textul în care se încalcă un standard textual nu-şi pierde caracterul comunicativ, el nu poate fi
considerat non-text.
În contextul transgresării standardelor textuale, sunt relevante operele suprarealiştilor şi ale poeţilor din
curentul literar Oulipo. În pofida faptului că unele principii de construcţie textuală sunt încălcate în mod
ostentativ, creaţiile acestora îşi păstrează statutul de text. Lacunele comunicative îşi găsesc explicaţia
teoretică în manifestul artistic al poeţilor acestui curent literar. Posibilele dificultăţi în interpretarea acestor
creaţii provin din eventuala necunoaştere a planului de referinţă a mesajului sau a algoritmului de codare a
semnificaţiei. Astfel, încălcarea normelor de structurare a textelor se dovedeşte a fi un procedeu eficient de
producere a comicului.
În capitolul trei, Particularităţi de funcţionare textuală a comicului, cercetarea se axează pe teoria
tipologiei textelor, care ne oferă posibilitatea de a sistematiza mijloacele de geneză a comicului dintr-o
perspectivă absolut novatorie. Studiul comicului, în cadrul diferitor tipuri de text, scot în evidenţă ipoteza că,
din nou fidel formulei sale de actualizare, comicul deviază de la prototip: în cadrul textului narativ, se încalcă
relaţia cauzalităţii şi principiul determinismului, ce asigură progresia coerentă a naraţiunii. În textul
argumentativ, se stabilesc discordanţe între elementele schemei de argumentare: premisă (argument, motiv) –
concluzie, iar în secvenţa descriptivă, nu este vorba de construcţie textuală, ci de funcţionarea referenţială
inter- şi extratextuală a figurilor stilistice: metafora, metonimia, hiperbola, aluzia, epitetul, semele acestora
fiind în discrepanţă cu izotopiile generice constituite anaforic. Textul dialogal îşi „clădeşte” sensul comic pe
neconcordanţa dintre forţa locutorie şi cea ilocutorie a actului de vorbire, care se instituie drept cod discursiv
al intenţiei.
În baza studiilor existente, putem constata că, în cadrul textelor narative, producerea comicului are la
origine dezechilibrul relaţiei cauză – efect, prin crearea, în momentul intrigii, a unei izotopii duble sau multiple,
care evaluează paralel pe parcursul desfăşurării naraţiunii. În dependenţă de aspectul implicit sau explicit al
acestor izotopii, în text figurează, obligatoriu, suporturile lingvistice corespunzătoare care permit decodarea şi
interpretarea concomitentă a mai multe semnificaţii şi orientează intuiţia receptorului spre varianta optimă.
Numai în momentul deznodământului intervine declanşorul care restabileşte echilibrul semnificaţiei care
dezvăluie sensul mesajului. Pentru izotopiile contrastive cu intenţie de comic este caracteristic faptul că
fasciculele de seme care formează izotopii şi deci planuri de conţinut diferite nu se află în relaţie de
disjuncţie, de excludere totală, ci de implicare evaluativă, ceea ce asigură caracterul unitar al coeziunii
textului.
Descrierea creează în text universul unor valori evaluativ-axiologice ce au funcţia de a alipi informaţia
modală (modus) la cea denotativă (dictum). Rolul izotopiei devine, în acest sens, crucial, deoarece anume
contextul izotopic asigură valoarea evaluativă a proprietăţilor obiectului descris. Descrierea se face prin
echivalenţă contextuală (ancrage), valorizare, aspectualizare, realizându-se, în felul acesta, o coeziune
implicită semantico-referenţială între obiectul descris şi secvenţa descriptivă propriu-zisă. Procedeele de
valorizare a descrierii sunt în stare să extindă informaţia implicită până la orizonturi interpretative nelimitate,
11

îmbogăţind conotaţiile comunicative ale mesajului. Dacă procedeul de echivalenţă textuală poate uneori
asigura organizarea textului la nivel parafrastic, descrierea de valorizare şi de aspectualizare se limitează
doar la o materializare prin procedee lexicale, dar, în mod obligatoriu, cu referinţă la parametrii textului,
confirmându-şi, în acest fel, statutul de macrostructură.
În cadrul secvenţei textuale argumentative, comicul este dedus prin operatori logici care reuşesc să
scoată în evidenţă contradicţia dintre anumite seme ale argumentului şi ale concluziei. Raportul de inferenţă
impune construcţiei textuale un set de reguli fundamentate pe principiile de bază ale logicii: al identităţii, al
non-contradicţiei, al terţului exclus, al raţiunii suficiente, care asigură claritatea, precizia, coerenţa,
consistenţa, consecvenţa discursivă. Orice regulă de inferenţă evită introducerea premiselor străine şi face
legătură între premisa deja postulată şi concluzia acesteia, care devine un garant explicit al unei premise
majore. Transgresarea însă a acestui principiu condiţionează atât apariţia erorilor din raţionamente (precum
paradoxul, dilema şi eroarea fundamentală – procedee tipice absurdului), cât şi formularea eficientă a
strategiilor discursive ale ironiei, satirei, sarcasmului, cinismului.
Deci regulile de inferenţă sunt ghidate de principiile logice şi determină structura proceselor mentale,
asigurând corectitudinea interpretării informaţiei noi. Încălcarea lor poate fi intenţionată sau neintenţionată.
În momentul în care intelectul înregistrează un impediment în calculul interpretativ al mesajului, asistăm la
producerea comicului. Exemplificăm aceste aserţiuni:
L’autre jour, au fond d’un vallon,
Un serpent piqua Jean Fréron ;
Que pensez-vous qu’il arriva ?
Ce fut le serpent qui creva. (Voltaire)
Acest catren-epigramă reprezintă un model clasic de silogism, în cadrul căruia distingem:
- Premisa majoră: Un serpent piqua Jean Fréron (Un şarpe îl muşcă pe Jean Fréron);
- Premisa minoră: Ce fut le serpent qui creva (Şarpele pieri din cauza muşcăturii);
- Concluzia: Jean Fréron est un serpent (Jean Fréron este un şarpe sau, şi mai rău, Jean Fréron este un
şarpe mai veninos şi mai periculos decât un şarpe obişnuit).
În procesul asimilării informaţiei, interpretantul depistează necorespunderea unor seme ce se
raportează la una şi aceeaşi persoană: Jean Fréron – fiinţă umană şi Jean Fréron – reptilă veninoasă.
Depistarea contradicţiei face să sune alarma, fapt ce condiţionează o altă analiză, mai profundă, a indicilor
constitutivi ai premiselor şi concluziei, procedând la suprapunerea lor. De data această însă, se analizează
alte două seme ce se referă la calităţile comune ale lui Jean Fréron şi ale şarpelui, calităţi ce au permis o
apropiere între cei doi subiecţi, realizând o comparaţie ascunsă prin semele comune: „veninos”, „agresiv”,
„periculos”, „nociv”. Această interpretare contribuie la formarea sensului ce reflectă fidel intenţia, opinia,
aprecierea, atitudinea locutorului faţă de obiectul supus criticii sale sarcastice, sens ce reprezintă conţinutul
adecvat al mesajului.
În textul dialogal, sensul comunicativ se decodează prin prisma teoriei actelor de discurs. Aceasta
permite interpretarea procedeelor enunţiative care produc semnificaţie nu atât prin aranjarea normată a lexicului,
a structurilor gramaticale sau a figurilor de stil, cât, mai ales, prin faptul că sunt condiţionate de
contextul referenţial extralingvistic. Astfel, se relevă rolul situaţiei de comunicare în formarea, actualizarea şi
individualizarea semnificaţiei adecvate a comicului.
Actul de vorbire este conceput ca un cod textual al intenţiei, ce se manifestă printr-o modalitate
specifică în cadrul enunţului: în vorbire (spontană sau nespontană), în scriere (care va fi rostită, nerostită, dar
citită sau rostită ca şi cum nu ar fi scrisă). Prin deducere, actele de vorbire, de orice tip ar fi (aserţiune,
rugăminte, cerere, ordin, evaluare etc.), conotează intenţii. În cazul în care intenţia nu este interpretată
adecvat sau replica interlocutorului face referinţă la conţinutul de afirmaţie, şi nu la valoarea comunicativă,
va fi atestată, de cele mai multe ori, producerea comicului. Cităm un exemplu:
Empesté, Breugnon se meurt.
– Breugnon, mon ami, mon frère! Ah ! je vois bien que tu es toujours attaché aux faux biens de la terre.
Qu’a-t-elle donc de si plaisant ? Ce n’est qu’inanité, vanité, calamité, douleur, décrépitude. Que faisons-nous
ici ?
- Tu me navres. Jamais je n’aurai le courage, Chamaille, de t’y laisser.
- Nous nous reverrons, dit-il (R.Rolland).
În acest exemplu, replicile interlocutorilor conţin trei acte de comunicare: primul, cel de consolare,
emis de preot, care are intenţia de a-şi încuraja prietenul prin enumerarea aspectelor negative ale acestei
lumi (deşertăciune, suferinţă, durere, dezastru) şi de a-l scuti de sentimentele de regret pe care le avea
muribundul. Enunţul dat însă este interpretat literalmente, fapt dovedit de al doilea act ilocutoriu, conţinut în
replica lui Breugnon. Acest act face referinţă la conţinutul semantic (dar nu comunicativ) al celui precedent
12

şi reprezintă o invitaţie de a părăsi lumea împreună, odată ce ea este plină de păcate. Al treilea act
comunicativ: refuzul lui Chamaille de a împărtăşi soarta lui Breugnon se referă, de data aceasta, la valoarea
comunicativă a actului precedent, dar este şi el comic, deoarece relevă spiritul ager şi ingenios al lui
Chamaille de a rămâne corect prin refuzul său implicit şi de a-şi păstra abil poziţiile sale de consolator.
Actele de vorbire, la fel ca şi cuvintele, sunt previzibile, într-o anumită măsură, graţie contextului.
Previzibilitatea dată se păstrează atâta timp cât interpretarea se realizează la nivel de valoare comunicativă.
Însă îndată ce vreun act verbal face referinţă la conţinutul literal al mesajului, se întrerupe firul coerenţei şi se
valorifică efectele comice. Această stare de lucruri concordă cu poziţia cercetătoarei C.Kerbrat-Orecchioni,
care e de părerea că, în cadrul conversaţiilor, actul de vorbire este primar conţinutului informaţional.
Comicul face parte din actele de vorbire indirecte, adică din cele care sunt bazate pe neconcordanţa dintre
forţa locuţională şi forţa ilocutivă.
Analiza modalităţilor de funcţionare textuală a comicului nu ne permite decât să confirmăm că
mecanismul de constituire a acestei categorii constă în procedeul de transgresare dintre două izotopii, acestea
fiind denumite cu termenii generici acţiunea factitivă şi acţiunea vorbirii. La diferite niveluri frastice sau
transfrastice, acţiunea factitivă este exprimată prin diferite entităţi discursive: context, intertext, metatext,
situaţii de comunicare, izotopii generice, standarde textuale, secvenţe tipologice textuale, tipuri genuriale de
text, norme contextuale, stiluri funcţionale, toate fiind norme de constituire primară a textelor. Codurile sau
programele de organizare a acestor norme textuale sunt însă transgresate de rema acţiunii vorbirii.
Procedeele logice de realizare a transgresării (joncţiunea, juxtapunerea, deplasarea, suprimarea, repetiţia,
substituţia) sunt identice în toate unităţile discursive în exclusivitate, variind doar nivelul discursiv de
actualizare a sensului. Astfel, efectul comunicativ al comicului se materializează atunci când se produce o
abatere de la structura specifică a textului construită pe parametrii normativi specifici de programare.
13

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Teza de faţă şi-a propus drept scop să studieze manifestarea categoriei comicului în discurs. Ralierea
informaţiei de ordin logic şi estetico-filozofic la teoriile lingvistice, dar şi examinarea modalităţilor de
actualizare a categoriei date în realitatea discursivă, ne-au condus la următoarele concluzii pertinente,
credem, atît la nivel conceptual, cît şi la cel funcţional:
1. Comicul are un caracter limitrof, actualizîndu-se concomitent drept: mod de percepere a lumii,
categorie estetică, act şi fel de gîndire, comportament manierat verbal, categorie modală, categorie tematicodiscursivă
şi strategie discursivă disimulată.
2. Deoarece exprimă atitudinea subiectului locutor faţă de lume prin intermediul limbajului, comicul,
corelat categoriilor semantico-funcţionale ale modalităţii şi intenţionalităţii, corespunde tuturor criteriilor
avansate categoriilor semantico-funcţionale discursive.
3. Subcategoriile comicului sunt: umorul, ironia, gluma, vorba de spirit, satira, absurdul, sarcasmul,
cinismul. Deosebirea dintre acestea se face în baza semului pragmatic determinat de contextul lingvistic, în
plan intern, sau al situaţiei pragmatice, în plan extern.
4. Actualizarea comicului se efectuează prin transgresări pe scara veridicităţii. Aceste transgresări, la
rândul lor, devin norme prescriptive ale comicului.
5. Tipul de comic se formulează în strictă dependenţă de prototipul de normă transgresată:
extralingvistică (sub aspectul de Uz), lingvistică (Sistemul limbii), logică (Adevăr), discursiv-pragmatică
(Standarde discursive).
6. În procesul formării comicului, în calitate de practici socio-discursive, participă: tipurile genuriale
de text, contextul, intertextul, metatextul, situaţiile de comunicare, izotopiile generice, standardele textuale,
planurile tipologice ale conţinutului, legile retorico-pragmatice.
7. Caracterul disimulat al comicului este perceput doar prin actul de referinţă la lumea reală, la adevăr,
deoarece din punctul de vedere al codului lingvistic, toate enunţurile cu semnificaţie comică corespund
normelor structurale, cu excepţia unor creaţii de sorginte suprarealistă.
8. Format în discurs, conţinutul comicului se discretizează printr-un ansamblu de mijloace
comunicativ-verbale, care îi legitimează statutul de categorie discursivă.
9. Funcţionarea textuală a comicului se bazează pe interferenţa de natură contradictorie dintre
izotopiile textului, fapt care conduce la apariţia polisemiei (con)textuale în procesul logico-lingvistic de
codare şi interpretare a unităţilor de expresie.
10. Discretizarea comicului în diferite tipuri de text (narativ, argumentativ, descriptiv, dialogal) este
destul de variată, şi aceasta în funcţie de caracterul prototipal al codificării mesajului.
Mecanismul de geneză a comicului se realizează prin ocultarea normelor comunicative şi anume:
Uzul – normele enciclopedice, Adevărul – normele logice, Sistemul limbii – normele lingvistice, Standardele
discursive – normele retorico-pragmatice. Astfel, conchidem că, în situaţia în care se încalcă norma
extralingvistică (normele enciclopedică, morală, socială, estetică, intelectuală, practică, ideologică),
discordanţa este percepută doar prin actul de referinţă la lumea reală, la referent. Comicul se actualizează, în
acest caz, doar prin coraportarea semanticii discursive la adevăr, deoarece din punctul de vedere al codului
lingvistic toate enunţările cu mesaj comic sunt corecte şi nu notează nici un fel de transgresare.
Privind lucrurile prin prisma lingvisticii interacţionale, deducem concluzia că comicul se raportează la
dublul discurs şi nu numai la dublul sens, concepte care sunt atribuite planurilor semantice diferite. Şi atunci,
interpretarea prin transgresări, abateri, nu mai sunt abateri, ele creează propria normă a comicului: orice
abatere sistematică cu timpul devine normă. Deci ocultarea realului şi implicarea imaginarului prin categoria
lingvistică de „sens figurat” este mijlocitorul creării comicului, oricare ar fi forma lui de manifestare.
Modalităţile de manifestare lingvistică a comicului în discurs constituie acţiunea vorbirii prin
elementele categoriale ale textului, care, în concepţia lingvistului M.Ioniţă, se prezintă ca un denotat al
semnificaţiei pragmatice şi se referă la actul enunţării. Acest sistem de mijloace verbale de realizare
legitimează statutul de categorie discursivă a comicului.
Astfel, procedeele de realizare a comicului la nivel de fonem şi de morfem sunt: anagrama,
contrepeteria, proteza, afereza, epenteza, paragoga, apocopa, metateza, homeoteluta, patachesul, sincopa,
aliteraţia, cacofonia, acrostihul etc. Sensul comic, în cadrul jocurilor de cuvinte, este bazat pe actualizarea
simultană a diferitor semnificaţii graţie caracteristicilor sonore ale sunetelor (omofonie, echivoc, omonimie,
paronimie, identitate aproximativă, polisemie etc.) ce intră în structura formală a cuvintelor. Codarea
sensului la nivelul frazei poate fi ocazional realizată graţie unor procedee, printre care antiteza, oximoronul,
tautologia, pleonasmul, paronomaza, chiasmul, antanaclaza, proverbul, hiperbola, metateza, epitetele
homerice etc. Procedeele macrostructurale, printre care metafora, aluzia, parodia, repetiţia, quiproquo-ul,
14

alegoria, inferenţele praxiologice, hipotipoza etc. excelează la nivelul transfrastic.
Formularea comicului însă nu se limitează doar la procedeele încorsetate de clasificările stilisticii.
Deseori, conotaţia comicului se actualizează printr-un semnificat textual-discursiv, în absenţa oricărui reper
lexico-gramatical. Acest fapt ne orientează spre domeniile de cercetare ale lingvisticii enunţiative şi
discursive. Astfel, vom descoperi că o modalitate foarte eficientă a producerii comicului este nerespectarea
normelor de constituire a textelor sau a standardelor textuale: intenţionalitatea, situaţionalitatea, coerenţa,
coeziunea, acceptabilitatea, informativitatea, intertextualitatea. În felul acesta, se conturează anumite lacune
textuale, cum ar fi: absenţa legăturilor de coeziune furnizate de lexic sau de sintaxă, incoerenţa,
incomprehensiunea, nemotivarea producerii mesajului, redundanţa, necorespunderea mesajului cu locul şi
timpul enunţării lui sau cu identitatea locutorului.
Se profilează o nouă perspectivă de definire şi descriere a modalităţilor de producere a comicului, şi
aceasta graţie teoriei textelor literare. Or, studiul comicului în cadrul diferitelor tipuri de text demonstrează
că, din nou, fidel formulei sale de actualizare, ludicul deviază de la prototip: în cadrul textului narativ, de
exemplu, se încalcă relaţia cauzalităţii şi principiul determinismului ce asigură coerenţa naraţiunii; în textul
argumentativ, se stabilesc discordanţe dintre elementele schemei de argumentare: Premiză (Argument,
Motiv) – Concluzie; în secvenţa descriptivă, semele figurilor stilistice, create în rezultatul divergenţelor
dintre informaţia modală, adică a modus-ului cu cea denotativă, adică a dictum-ului, face să apară o
discrepanţă clară dintre izotopiile generice constituite anaforic în text. Textul dialogal, în sfârşit, comicul se
creează ca efect al non-concordanţei dintre conţinuturile explicite şi implicite, dintre forţa locutorie şi cea
ilocutorie a actului de vorbire care se prezintă drept cod discursiv al intenţiei.
Referitor la funcţionarea comicului în discurs concludem că aceasta este posibilă doar prin
configurarea a două izotopii diferite în interiorul unei secvenţe presupuse omogene, coerenţa inferenţialpraxiologică
stabilită de prima fiind perturbată de a doua, notându-se o contradicţie sau o ruptură (o
discontinuitate) semantică dintre cel puţin două seme ale acestora.
Astfel, procedeul de funcţionare a comicului în text se actualizează prin conexiunea convenţională
dintre două sau mai multe izotopii, acestea conţinând seme contrastive care, conform regulilor de coeziune şi
de coerenţă, nu pot fi asociate. Deci incongruitatea condiţionată de contradicţia semelor în cadrul unei
secvenţe textuale se prezintă ca o ruptură semantică a textului, în aşa mod condiţionând producerea râsului.
Rezultatele investigaţiei ne permit să formulăm următoarele recomandări:
1. Interpretarea comicului în tipuri concrete de text: argumentativ, dialogal, narativ.
2. Cercetarea pragmaticii comicului în piesele de teatru.
3. Elaborarea unor strategii noi de abordare a categoriei comicului în discurs din perspectiva
lingvisticii comunicării.
4. Studierea comicului prin prisma teoriei subiectivităţii în discurs.
5. Acceptarea unei terminologii bine definite în interpretarea comicului.
6. Analiza altor subcategorii ale modalităţii, intenţionalităţii, emotivităţii de pe poziţiile modelului de
analiză a comicului elaborat pe parcursul cercetării.
7. Studierea comicului ca mijloc de persuasiune a publicului.
LISTA LUCRĂRILOR PUBLICATE LA TEMA TEZEI
1. Gheorghiţă L. Conotaţia tropilor implicitativi ai comicului în discursul raportat. În: Materialele
Colocviului Ştiinţific Internaţional „Conexiuni şi perspective în filologia contemporană”, ediţia I-a (In
memoriam: Victor Banaru: 60 de ani de la naştere). – Chişinău: CEP USM, 2001. – p. 91
2. Gheorghiţă L. Categoria semantico-funcţională a umorului. În: „Probleme de lingvistică generală şi
romanică”, ediţia I-a (Colocviu ştiinţific internaţional, consacrat aniversării a 75-a de la naşterea prof.
Grigore CINCILEI). – Chişinău: CEP USM, 2002. – p.78
3. Gheorghiţă L. Contrastivitatea – particularitate esenţială a comicului. În: Materialele Conferinţei
Ştiinţifice Internaţionale „Strategii actuale în lingvistică, glotodidactică şi ştiinţă literară” consacrate
aniversării a 50-a de la fondarea Facultăţii Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii de Stat din Bălţi. Vol. II.
– Bălţi: PUB, 2004. – p. 44-59.
4. Gheorghiţă L. Geneza comicului. În: Materialele Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale „Strategii
actuale în lingvistică, glotodidactică şi ştiinţă literară” consacrate aniver-sării a 50-a de la fondarea Facultăţii
Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii de Stat din Bălţi. Vol II. – Bălţi: PUB, 2004. – p. 59-65.
5. Gheorghiţă L. Cristalizarea sensului comic cu ajutorul figurilor de stil. În: „Metaliteratura”
(Revistă ştiinţifică a Institutului de Literatură şi Folclor al A.Ş.M. şi a Facultăţii de Filologie a U.P.S. „Ion
Creangă”). Vol. 12. – Chişinău, 2005. – p. 182-185.
15

6. Gheorghiţă L. Comicul - categorie semantico-funcţională discursivă. În: „Buletinul Institutului de
Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei”. – Chişinău, 2005. – An. III – Nr. 3.– p. 44-49.
7. Gheorghiţă L. Categoria comicului. Transfer din arealul estetic în cel discursiv. În: „Revista de
Ştiinţe socio-umane” (Revistă ştiinţifică a U.P.S. „Ion Creangă”). – Chişinău, 2006. – Nr. 1(2). – p. 81-84.
8. Gheorghiţă L. Comicul - categorie semantico-funcţională discursivă. În: Materialele Colocviului
comemorativ Internaţional „Tradiţie şi modernitate în abordarea limbajului”, consacrat aniversării a 65-a de
la naşterea prof. Mircea Ioniţă. – Bălţi: PUB, 2006. – p. 300-304.
9. Gheorghiţă L. Satira, sarcasmul, cinismul – subcategorii ale comicului. În: „Revista de Ştiinţe
socio-umane” (Revistă ştiinţifică a U.P.S. „Ion Creangă”). – Chişinău, 2007. – Nr. 1 (5). p. 89-91.
10. Gheorghiţă L. Efecte de sens: funcţia pragmatică a comicului. În: „Connexions et perspectives en
philologie contemporaine” (Actes du Colloque International consacré à Victor BANARU à l’occasion du 65ième
anniversaire de sa naissance, II-ième édition). – Chişinău: CEP USM, 2007, – p. 229-233.
11. Gheorghiţă L. Standardele textuale – repere de producere a comicului în textul literar. În:
„Probleme de lingvistică generală şi romanică” (Actele Colocviului ştiinţific internaţional consacrat
profesorului Grigore CINCILEI cu prilejul aniversării a 80-ea de la naştere, ediţia a II-a). – Chişinău: CEP
USM, 2008. – p. 185-188.
12. Gheorghiţă L. Funcţionarea comicului în textul dialogal. În: Materialele Colocviului Ştiinţific
Internaţional „Strategii actuale în lingvistică, glotodidactică şi ştiinţă literară” consacrat aniversării a 55-ea
de la fondarea Facultăţii Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii de Stat din Bălţi. – Bălţi: PUB, 2009. – p.
165-169.
16
BIBLIOGRAFIE
1. Adam J.-M. Les textes: types et prototypes. Récit, description, argumentation, explication et dialogue.
Paris: Armand Colin, 2005
2. Beaugrande R.-A., Dressler W. Introduction to Text Linguistics. London and New-York: Longman
Linguistics Library, 1981
3. Condrea I. Norma literară şi uzul local. Chişinău: Tipografia Centrală, 2001
4. De Fays J.-M., Le Comique, Paris: Seuil, Mémo, 1996
5. Ducrot O. Dire et ne pas dire. Principes de sémantique linguistique. Paris: Hermann, 1997
6. Greimas A.-J. Sémantique structurale. Recherche de méthode. Paris: PUF, 1986
7. Ioniţă M. Carcasa categorimatica a discursului. In: Materialele conferinţei ştiinţifico practice
republicane: „Probleme actuale de teorie şi practică ale lingvisticii contemporane”. Bălţi: PUB, 1991
8. Irimia D. Introducere în stilistică. Iaşi: Polirom, 1999
9. Kerbrat-Orecchioni C. L’Enonciation, De la subjectivité dans le langage. Paris: Armand Colin, 1980
10. Kerbrat-Orecchioni C. L’Implicite. Paris: Armand Colin, 1986
11. Marin V. Stilistică şi cultivare a vorbirii. Chişinău: Lumina, 1991
12. Panaitescu Val. Humorul (Sinteză istorico-teoretică în 2 vol.). Iaşi: Polirom, 2002
13. Pottier B. Sémantique générale. Paris: PUF, 1992
14. Rastier Fr. Sémantique interprétative. Formes sémiotiques. Paris: PUF, 1987
15. Riffaterre M. Essais de stylistique structurale. Paris: Flammarion, 1977
16. Romedea A.-G. Formes discursives. Bacău: Editura Alma Mater, 2007

ADNOTARE
GHEORGHIŢĂ Liliana. Reprezentarea sistemică a categoriei comicului în discurs. Teză de doctor
în filologie la specialitatea 10.02.05 – Limbi romanice (Limba franceză), Chişinău, 2010.
Structura tezei: introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie (198 autori), 146 de
pagini de text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 12 lucrări ştiinţifice.
Cuvinte-cheie: text, discurs, competenţe comunicative, context, dublu sens, izotopie, normă, prototip
de text, sem, transgresare.
Domeniile de studiu: lingvistica textului, stilistică, pragmatică, semantică, analiza discursului.
Obiectivele tezei: organizarea informaţiei poliaspectuale referitoare la comic, examinarea comicului
drept o categorie discursivă, proiectarea sistemului ierarhic (supraunitar şi subunitar) al comicului în baza
raportului lingvistic hiperonim – hiponim, determinarea mecanismului textual de producere a comicului,
valorificarea condiţiilor comunicative de actualizare a semnificaţiei comicului în discurs, structurarea
modalităţilor discursive de manifestare a comicului, determinarea planurilor de programare a comicului în
diverse tipuri de text.
Suportul metodologic şi teoretic al tezei: teoria sistemicităţii fenomenelor din realitatea
înconjurătoare, tipologia normelor, teoria semică şi cea semo-pragmatică, a izotopiilor semantice, a
integrităţii discursive, a tipologiei textelor, a actelor de discurs.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a investigaţiei constă în faptul că cercetarea dată este una dintre
puţinele încercări de a studia comicul dintr-o perspectivă multidisciplinară, în baza relaţiilor interacţionale
dintre pragmatica discursivă, semantica cognitivă, referenţială şi interpretativă, lingvistica textului şi
stilistica textului; oferindu-se un model teoretic multiaspectual de abordare a categoriilor discursive.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă ale tezei sunt determinate de interpretările complexe ale
unor subiecte actuale de lingvistică, fapt ce atribuie prestanţă teoretică investigaţiei, servind ca reper pentru
noi cercetări a tematicii abordate.
Implementarea rezultatelor: concluziile tezei pot fi valorificate la elaborarea unor cursuri
universitare, seminare opţionale, a lucrărilor de licenţă şi de masterat, care iau în dezbatere aspecte legate de
lingvistica şi interpretarea textului, de pragmatica enunţiativă, de semantica referenţială.
АННОТАЦИЯ
ГЕОРГИЦЭ ЛИЛИАНА. Системное представление категории комического в речи.
Диссертация на соискание ученой степени доктора филологических наук, специальность 10.02.05 –
Романские языки (французкий язык), Кишинев, 2010.
Структура работы: введение, три главы, выводы и рекомендации, библиография (198 авторов),
146 страниц. Выводы и результаты исследования отражены в 12 научных публикациях.
Ключевые слова: текст, речь, навыки общения, контекст, двойной смысл, изотопы, норма,
типология текста, семa, отклонение от нормы.
Области исследования: лингвистика текста, стилистика, прагматика, семантика, анализ
дискурса.
Цель и задачи работы: организация многосторонней информации на тему комического; анализ
комического в качестве дискурсивной категории; представление системной иерархической структуры
категории комического; выявление речевых механизмов употребленных для определения
комического; оценка коммуникативных условий необходимых для проявления комического в речи;
организация речевых механизмов проявления комического в тексте; определение программных
планов комического в различных типах текстов.
Методология научного исследования: семо-прагматичная теория, теории системности
окружающей действительности, типологии норм, изотопов, семантической целостности дискурса,
типологии текстов, речевых актов.
Научная новизна и оригинальность исследования состоит в том, что исследование является
одним из немногих попыток изучить комическое с междисциплинарной точки зрения, на основе
отношений между прагматикой дискурса, когнитивной семантики, лингвистики текста и стилистики
текста; исследование представляет собой теоретическую модель для многоаспектного подхода к
дискурсивной категории.
17

Прикладное и теоретическое значение работы определяются комплексными трактовками
актуальных вопросов языкознания, предлагая новые тезисы в интерпретации комического которые
выступают в качестве отправной точкой для дальнейших исследований по этой теме.
Внедрение научных результатов: выводы диссертации могут быть использованы для
разработки университетских курсов, факультативных семинаров, мастер диссертаций, которые
принимают в обсуждении вопросы, связанные с теорией речи, интерпретацией текста, прагматикой,
семантикой.
ANNOTATION
GHEORGHITA Liliana. Systemic Representation of the Comic Category in Discourse. Philology doctor
thesis, speciality 10.02.05 - Romance Languages (French Language), Chisinau, 2010.
The structure of the thesis: introduction, three chapters, conclusions and recommendations, bibliography
(198 authors), 146 pages of basic text. The obtained results are published in 12 scientific papers.
Key words: text, speech, communication skills, context, double meaning, isotopy, norm, text typology,
seme, norm transgression.
Area of research: text linguistics, stylistics, pragmatic, semantic, discourse analysis.
Goal and objectives of research: organization of the multiaspectual information on comic, examination of
the comic as a discursive category, representation of the hierarchy system of the comic category,
determination of the textual mechanisms of the comic manifestation, assessment of the communicative
conditions necessary for the manifestation of the comic in speech, organization of the speech mechanism of
the comic in the text, definition of program plans of comic manifestation in various types of texts.
Methodological and theoretical support: semo-pragmatic theory, the theories of systemic environmental
reality, of textual isotopes, of semantic integrity of discourse, of texts typology, of speech acts.
Scientific novelty and originality of the investigation consists in the fact that the research is one of the few
attempts to study the comic from a multidisciplinary perspective, due to the interactional relationships
between discourse pragmatics, cognitive semantics, referential and interpretative text linguistics and
stylistics of the text; the investigation presents a theoretical model of a multiaspectual approach of the
discursive categories.
Theoretical significance and applied value of the thesis are determined by complex interpretations of
some current topics of linguistics, which assigns the theoretical performance of the investigation, serving as a
benchmark for further research of this topic.
Implementation of scientific data in research and didactics: thesis results can be exploited to develop
university courses, optional seminars, master degree thesis, which take into debate issues related to language
theory and interpretation of the text, pragmatics and semantics.
18

GHEORGHIŢĂ LILIANA
REPREZENTAREA SISTEMICĂ
A CATEGORIEI COMICULUI ÎN DISCURS
SPECIALITATEA 10.02.05 – LIMBI ROMANICE
Autoreferatul tezei de doctor în filologie
Bun de tipar 22. 10. 2010.
Garnitura Times New Roman.
Comanda nr. 133. Tiraj 50.
Tipografia Universităţii de Stat «Alecu Russo» din Bălţi.
mun. Bălţi, str. Puşkin, 38
19