modele de acte depuse de avocaţi în instanţe - Centrul de Drept al ...

formă a vinovăţiei) se exprimă prin două modalităţi – a) încrederea în sine exagerată
(uşurinţa) şi b) neglijenţa. Aceste două modalităţi se exclud reciproc.
a) Potrivit art.18 CP şi teoriei dreptului penal, încrederea în sine exagerată se
caracterizează prin faptul că persoana îşi dă seama că, în condiţiile în care îşi desfăşoară
activitatea, această activitate prezintă un anumit grad prejudiciabil, rezultat pe care nu-l
doreşte şi nici nu-l acceptă, dar consideră uşuratic că prin felul în care acţionează îl va evita.
Prevederea în cadrul încrederii în sine exagerate presupune nu numai prevederea posibilităţii
de producere a urmării prejudiciabile, ci şi posibilitatea preîntâmpinării unei astfel de urmări.
Posibilitatea preîntâmpinării urmărilor se bazează pe aprecierea unor temeiuri şi împrejurări
care, în concepţia făptuitorului, ar trebui să evite rezultatul prevăzut. La baza acestei aprecieri
pot sta încrederea făptuitorului în experienţa şi pregătirea sa profesională, starea tehnică a
mecanismelor, acţiunile altor persoane, precum şi alte împrejurări de natură să prevină
producerea rezultatului prejudiciabil.
b) Neglijenţa ca modalitate a imprudenţei există atunci când persoana nu î-şi dă seama
de caracterul prejudiciabil al faptei, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmării
prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Astfel, lipsa de înţelegere a gradului
prejudiciabil al faptei şi a prevederii producerii rezultatului ei, deosebeşte imprudenţa de toate
celelalte forme şi modalităţi ale vinovăţiei. În dreptul penal, esenţa neglijenţei constă în faptul
că persoana trebuia şi putea să prevadă posibilitatea producerii rezultatului prejudiciabil. În
lipsa obligaţiunii de a prevedea posibilitatea survenirii rezultatului se exclude vinovăţia. Prin
urmare, dacă se va stabili că persoana nicidecum nu putea să prevadă producerea rezultatului
va exista o faptă săvârşită fără vinovăţie şi nu infracţiune - art.20 CP (a se vedea p. 2.1;
p.2.1.3).
Acestea fiind trecute în revistă, la moment, ca şi la şedinţa preliminară, mă întreb: ce s-a
avut în vedere la înaintarea învinuirii şi susţinerea acuzării - care modalitate a imprudenţei?
Neglijenţa sau încrederea exagerată în sine? Nu cred că cineva din cei prezenţi în sală ar putea
răspunde la această întrebare. Or, concretizările respective ar fi survenit în mod inevitabil.
În lumina celor enunţate, este important să se înţeleagă că organul de urmărire penală a
avut obligaţia să răspundă la aceste întrebări foarte importante pentru soluţionarea cauzei. În
lipsa acestor răspunsuri, a fost pusă sub semnul întrebării legalitatea întregului proces penal.
Dacă organul de urmărire penală şi acuzatorul de stat ar fi constatat că persoana pretinsă
vinovată şi-a dat seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor sau inacţiunilor sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar a considerat în mod uşuratic că le va putea evita,
atunci această concluzie urma a fi expusă expres în învinuire şi dovedită prin anumite
mijloace de probă. În acelaşi timp, dacă persoana nu-şi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunilor sau inacţiunilor sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor
ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă, învinuirea urma să îmbrace altă formă şi
aspectul probatoriu ar fi fost altul.
1.2.2. Caracterul formal şi, în acelaşi timp, abstract al învinuirii rezultă din faptul că,
prin actul de acuzare, se pretinde că inculpatul ar fi încălcat în totalitate cerinţele p.45 al
Regulamentului aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.713 (în continuare – „Regulament”).
Or, procurorul a transcris în învinuire conţinutul deplin al acestei norme, fără a se încerca să
se demonstreze pertinenţa prevederilor respective cazului în speţă. În acelaşi mod putem
constata că învinuirea este şi absurdă.
a.) Notez faptul că mie (cred că şi celor prezenţi în această sală) nu-mi este clar ce s-a
avut în vedere când inculpatul a fost pus sub învinuire pentru faptul că nu a condus vehiculul
494