modele de acte depuse de avocaţi în instanţe - Centrul de Drept al ...

Principiul legalităţii procesului penal legiferat în art.7 alin.(2) din CPP obligă
instanţele judecătoreşti, printre care şi Curtea Supremă de Justiţie, să aplice
reglementările internaţionale în direct, dacă, în procesul judecării cauzei va
stabili că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine
prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului la care RM este parte. Această obligaţie a instanţelor
judecătoreşti este prevăzută direct în art.4 alin.(2) şi art.8 alin.(1) din
Constituţie. La această obligaţie a atras atenţia instanţelor judecătoreşti şi
Plenul Curţii Supreme de Justiţie în p.1 al hotărârii nr. 17 din 19 iunie 2000
„Privind aplicarea în practică judiciară de către instanţele judecătoreşti a
unor prevederi ale Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale.” După cum a explicat Plenul în p.1 alin.2 şi 3 din
hotărârea menţionată, Convenţia constituie parte integrantă a sistemului legal
intern şi respectiv urmează a fi aplicată direct ca orice altă lege a RM cu
deosebirea că Convenţia are prioritate faţă de restul legilor interne care îi
contravin. În caz de incompatibilitate dintre prevederile Convenţiei şi legile
interne, instanţa trebuie să aplice direct prevederile Convenţiei, menţionând
acest fapt în hotărârea sa.
Însă Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, la judecarea recursului ordinar al
apărătorului condamnatului E.A., a ignorat aceste cerinţe ale legii şi a aplicat dispoziţiile
art.432 din CPP care contravin art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale.
Astfel:
4. Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, în baza art.432 alin.(1) CPP, a judecat
recursul ordinar al apărătorului condamnatului E.A. fără citarea părţilor şi a pronunţat
decizia în lipsa recurentului şi a apărătorului cu care avea contract de asistenţă juridică
în şedinţa Curţii Supreme de Justiţie.
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie, în această parte, este ilegală or,
conform art.6 par.3 lit.c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, orice acuzat are dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat la orice etapă de
un apărător ales de el în procesul său.
În cazul F.C.B. contra Italiei (hotărârea din 28 august 1991), Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a indicat că dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi prevăzut de art.6
par.3 lit.c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
constituie un aspect deosebit al dreptului la un proces echitabil, garantat prin paragraful 1 din
acest articol. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în acest caz, a recunoscut încălcat art.6
paragrafele 1 şi 3 lit.c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, or lui F.C.B. nu i s-a asigurat dreptul de a se apăra nici în faţa Curţii de Apel şi
nici în faţa Curţii de Casaţie.
În alt caz, Ekbatani contra Suediei (hotărârea Curţii Europene din 26 mai 1988),
instanţele judecătoreşti suedeze nu i-au permis nici condamnatului şi nici procurorului să se
înfăţişeze în persoană în faţa judecăţii. Curtea a arătat că problema vinovăţiei sau nevinovăţiei
petiţionarului figura pe primul plan în apel, ca şi la primul grad de jurisdicţie. Or, ea nu putea
să fie bine soluţionată fără aprecierea directă a mărturiilor personale ale inculpatului şi
reclamatului. În consecinţă, ar fi trebuit să aibă loc o nouă audiere, integrală a celor doi în
cauză. Deci, a existat încălcarea art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Referitor la importanţa respectării acestui drept al acuzatului, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în cazul Poitrimol contra Franţei (hotărâre din 23 noiembrie 1993) a
menţionat că, înfăţişarea unui învinuit îmbracă o importanţă capitală atât datorită dreptului
405