modele de acte depuse de avocaţi în instanţe - Centrul de Drept al ...

ealitate, a menţionat expertul în şedinţa de judecată, gradul de intelectualitate este şi mai jos
de 9-10 ani, adică capacitatea intelectuală nu corespunde vârstei biologice.
Instanţa de fond a dat o apreciere critică şi a considerat raportul de expertiză
psihologică nr.002533 din 15.05.2006 neîntemeiat. Instanţa a considerat că inculpatul C.M.,
având retard mintal uşor (adică insuficienţă mintală), a acţionat cu discernământ, adică îşi
dădea seama de acţiunile sale şi de consecinţe. Instanţa de judecată nu a dorit să ţină cont nici
de forma retardului, nici de vârsta inculpatului.
Discernământul (responsabilitatea), care nu este definit de lege, constă în capacitatea
biopsihică a persoanei, din punct de vedere penal, de a acţiona în cunoştinţă de cauză, în
sensul că îşi dă seama de acţiunea (inacţiunea) sa şi de urmările ei periculoase şi că poate fi
stăpân pe voinţa sa în raport cu acţiunea (inacţiunea) concretă. Este vorba de starea opusă
iresponsabilităţii prevăzută.
În cazul lui C.M, este vorba de lipsă de discernământ – de incapacitatea de a-şi da
sama de caracterul acţiunilor sale, de a le dirija şi a conştientiza consecinţele lor.
Iresponsabilitatea este condiţionată atât de vârsta, capacitatea psihică redusă a inculpatului,
debilitatea mintală, de vârsta la care a fost comisă infracţiunea – 14 ani –, de situaţia
tensionată în care inculpatul s-a aflat în permanenţă în perioada anterioară - violenţa la
domiciliu.
Articolul 21 al.1 CP RM dispune că „sunt posibile de răspundere penală persoanele
care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani”. Această normă
stabileşte regula generală, conform căreia numai începând cu vârsta de 16 ani persoana poate
fi supusă răspunderii penale. Ca excepţie de la această regulă, alin.(2) al art.21 CP RM
enumără cazurile, infracţiunile concrete, pentru săvârşire cărora individul poate fi tras la
răspundere penală odată cu atingerea vârstei de 14 ani.
În literatura de specialitate se disting 3 criterii care se utilizează în diferite legislaţii
pentru stabilirea vârstei răspunderii penale: 1. Biologic – persoana devine în mod automat
responsabilă penal odată cu atingerea unei anumite vârste;
2. Intelectuală – făptuitorul este responsabil dacă se demonstrează că a comis fapta cu
discernământ, astfel spus persoana trebuie să atingă un anumit nivel de maturitate psihologică
şi fizică; 3. Mixt – constă în combinaţia primelor două criterii. 2
În legea penală a Republicii Moldova, legislatorul a stabilit că „pentru ca o persoană să
poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, la momentul comiterii infracţiunii, o
anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită vârstă, şi nu de la naştere, omul dobândeşte
capacităţile psihice care-i dau posibilitate de a-şi conştientiza acţiunile sale şi de a şi le putea
stăpâni. Din al.1 art. 21 CP rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi
subiect al infracţiunii. Aceasta înseamnă că, până la atingerea vârstei de 14 ani, din punct de
vedere penal, inexistenţa responsabilităţii persoanei fizice este absolută şi nici nu va putea
dovedi existenţa ei.” 3
Din cele menţionate, rezultă că legislatorul Republicii Moldova, pentru stabilirea
vârstei răspunderii penale, a utilizat metoda a 3-ea, adică criteriul mixt, îmbinând criteriile
Biologic (atingerea vârstei) şi Intelectul (dobândirea capacităţilor psihice care îi dau
posibilitatea de a conştientiza).
În această ordine de idei, menţionăm, standardele internaţionale şi garanţiile minime
pentru justiţia penală juvenilă, care sunt stabilite în Convenţia ONU cu privire la drepturile
copilului, în art.40 al cărei este consemnat că statele vor stabili o vârstă minimă sub care
copiii vor fi prezumaţi neavând capacitatea de a viola legea penală. Deşi convenţia respectivă
nu stabileşte expres vârsta concretă minimă care ar conduce la dobândirea capacităţii penale,
2 Drept penal. Partea generală, volumul I, Ed. Cartier juridic. Chişinău 2005. p 176.
3 Codul penal al RM. // Comentat şi adnotat. Ed. Cartier juridic. Chişinău 2005. p. 40-41.
375