modele de acte depuse de avocaţi în instanţe - Centrul de Drept al ...

Onorată instanţă!
Este stabilit cu certitudine faptul pierderii paşaportului lui M.H. de către organele de stat
ale Republicii Moldova. În afară de cele relatate anterior e de menţionat şi răspunsul din
07.07.2010 al ministrului justiţiei, dl A.T. Domnia Sa a informat CDA că, fiind condamnat,
H. a sosit în penitenciarul nr.10 Goieni la 29.12.2003. Verificând dosarul personal, s-a
constatat lipsa actelor de identitate, despre acest fapt făcându-se o menţiune în borderoul
dosarului personal. Însă, conform datelor din procesul-verbal de reţinere al
Comisariatului de Poliţie Buiucani, or. Chişinău, în dosarul personal este fixat faptul că,
de la cetăţeanul în cauză, a fost ridicat paşaportul cu seria XIII-TИ nr. ___, alte date
referitoare la dosarul personal lipsesc.
În toate aceste adresări, reclamantul a solicitat asistenţă pentru a soluţiona problema
pierderii actelor sale de identitate de către funcţionarii de stat.
Nu suntem de acord cu afirmaţia ce se conţine în referinţa reprezentantului Ministerului
Justiţiei, precum că răspunsul acestui Minister nu poate fi considerat ca un act administrativ.
Este cunoscut faptul că instituţiile penitenciare sunt dirijate de către Ministerul Justiţiei.
Faptul pierderii paşaportului lui M.H. în aceste instituţii este recunoscut de dl ministru al
justiţiei. Penitenciarul nu dispune de competenţa de a soluţiona efectiv cererea lui M.H. şi de
a-l documenta. Numai Ministerul Justiţiei şi Ministerul Dezvoltării Tehnologiilor
Informaţionale, ca reprezentanţi ai Guvernului, au competenţa de a soluţiona problema
reclamantului.
În conformitate cu art.1 al Legii contenciosului administrativ, nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri este recunoscută ca fiind un act administrativ. Ministerul Justiţiei
şi MDI nu au întreprins măsuri eficiente pentru a-l documenta pe reclamant, eliminând astfel
încălcarea dreptului lui la libera circulaţie.
Analiza răspunsurilor primite de către reclamant de la pârâţi denotă faptul că ei
furnizează informaţii asupra situaţiei reclamantului şi nu au întreprins nimic concret pentru a
redresa situaţia pentru oprirea lezării drepturilor reclamantului.
Jurisprudenţa CEDO stabileşte că adresările sau recursurile urmează să fie efective şi
nu doar declarative. De multe ori CEDO refuză obiecţiile guvernelor care motivează
neexercitarea unei căi de atac, din acest considerent, fiindcă aceste căi de atac nu conduc la un
rezultat juridic eficient.
O remarcă în acest sens este făcută în cauza Prodan vs. Moldova, la pct. 38 al acestei
Hotărâri: ”Curtea reiterează că regula de epuizare a căilor de recurs interne la care se face
referire în articolul 35 § 1 al Convenţiei se bazează pe prezumţia că cadrul legal naţional
prevede un recurs efectiv împotriva pretinselor încălcări. Sarcina probaţiunii îi aparţine
Guvernului, care invocă neepuizarea, să convingă Curtea că un recurs efectiv a fost
disponibil în teorie şi practică în perioada relevantă, adică, că recursul a fost accesibil,
capabil de a aduce o redresare în ceea ce priveşte pretenţia reclamantului şi a oferit
posibilităţi rezonabile de succes (a se vedea V. v. the United Kingdom [GC], nr. 24888/94, §
57, ECHR 1999-IX).”
O remarcă importantă cu privire la eficienţa recursurilor interne este făcută şi la pct.42
al aceluiaşi caz: ”În această cauză, Curtea observă că Guvernul pur şi simplu a invocat un
articol din noul Cod civil care stabileşte principiul răspunderii autorităţilor publice. Totuşi,
Guvernul nu a indicat în baza căror prevederi legale reclamantul ar fi putut obţine
executarea hotărârilor judecătoreşti şi repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea timp
de mai mulţi ani a hotărârilor; nici nu a prezentat exemple de cazuri în care legea a fost cu
succes invocată în acest sens. Curtea nu consideră că Guvernul a demonstrat suficient
eficienţa recursului respectiv sau că reclamantul, la această etapă târzie, ar trebui să se
adreseze din nou instanţelor naţionale şi să încerce să facă uz de el.”
285