modele de acte depuse de avocaţi în instanţe - Centrul de Drept al ...

Prin actul constatator, pârâtul încearcă să se distanţeze de standardele comunităţii
internaţionale, punând piedici în onorarea obligaţiilor pe care RM şi le-a asumat odată cu
ratificarea Convenţiei respective. Or, dacă se insistă asupra haosului în „sistemele comerciale
de denumiri şi de codificare a mărfii,” a haosului în ceea ce priveşte „corelaţia între statisticile
comerciale de import şi de export, pe de o parte, şi statisticile de producţie, pe de o altă parte”
această atitudine poate pune la îndoială calitatea RM de membru al multor alte organisme
internaţionale.
La soluţionarea litigiului, urmează a se ţine cont că, la 24.04.2000, Guvernul Republicii
Moldova şi Guvernul României au încheiat un acord de cooperare vamală. Acest acord a fost
încheiat în baza instrumentelor relevante ale Consiliului de Cooperare Vamală, în special
Recomandarea privind asistenţa reciprocă din 05.12.1953, „Pentru asigurarea aplicării corecte
a legislaţiei vamale”. Respectiv, este inadmisibilă aplicarea neuniformă a Sistemului
armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, de către statele semnatare a acordului, cu
atât mai mult că ambele state au ratificat Convenţia de la Bruxelles.
În situaţia în care autorităţile RM nu sunt de acord cu încadrarea tarifară oficială,
atribuită de autoritatea vamală a României urma să se procedeze, conform art. 16 al Acordului
dintre Guvernul RM şi Guvernul României din 24.04.2000, la soluţionarea neînţelegerilor,
diferendului, după caz, a litigiului, potrivit modului stabilit.
Astfel, este relevant faptul că problema ce ţine de aplicarea Sistemului armonizat de
denumire şi codificare a mărfii nu poate fi pusă în sarcina reclamantului. Or, acelaşi reclamant
nu a fost în drept să schimbe încadrarea tarifară care a dobândit un caracter oficial cu aportul
autorităţii vamale a României.
C. Prin actul constatator contestat şi punerea acestuia în executare a fost violat grav
dreptul garantat prin art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţie.
Prima normă de ordin general, prevăzută în primul alineat al articolului menţionat,
enunţă principiul general al necesităţii respectării dreptului de proprietate: „orice persoană
fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”. Altfel spus, această normă a
textului Convenţiei, impune obligaţia statelor contractante de a respecta dreptul de proprietate
al persoanelor fizice şi juridice.
Mijloacele financiare ridicate de la contul reclamantului constituie „o valoare
patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Partea a doua a art.1 din Protocolul nr.1 înscrie condiţiile în care privarea de un bun nu
reprezintă o încălcare a dreptului titularului.
Prima condiţie impune nu numai simpla existenţă a unor norme pentru a justifica o
privare de proprietate, dar şi ca ele să fie accesibile, precise şi previzibile (Hotărârea CEDO
din 30.05.200, cazul Carbonara Ventura v. Italia).
Cu referire la aceleaşi „condiţii” Curtea Europeană a evidenţiat că, pentru a justifica
privarea de proprietate, urmează să fie respectată preeminenţa normelor de drept, unul dintre
principiile fundamentale ale unei societăţi democratice (Hotărârea CEDO din 25.06.1996,
Amuur vs Franţa).
240