Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

determınărı & dımensıunı ale converGenŢeı: arHeoloGıa Şı antropoloGıa
– –
Sînziana Florina PReDA,
universitatea de Vest din Timişoara
Atît arheologia, cît şi antropologia au ca obiect de interes, din unghiuri de vedere diferite, acest complex pe care
îl reprezintă fiinţa umană. Cea dintîi, pe care Kottak – în lucrarea intitulată „Cultural Anthropology” – o numeşte
„antropologie arheologică”, reconstituie, descrie şi interpretează comportamentul uman şi modelele culturale din
vechime prin aportul resturilor materiale, în vreme ce a doua se opreşte îndeosebi asupra originii, evoluţiei şi variabilităţii
biologice a indivizilor, toate aceste elemente fiind conectate cu cadrul natural şi sociocultural. Ambele
au în vedere o istorie a umanităţii, în încercarea imparţială de a oferi absolută înţelegere şi toleranţă diversităţii1 .
Avînd, aşadar, pentru o lungă perioadă de timp, drept preocupare comună, găsirea dovezilor culturale în trecutul
speciei Homo Sapiens, cele două discipline sînt percepute, cel puţin în Lumea Nouă, drept părţi ale aceleiaşi
unităţi; astfel, antropologia înglobează patru cîmpuri / arii extinse de interes: antropologia biologică, arheologia,
lingvistica antropologică şi antropologia culturală. Primele două se află în strînsă legătură, întrucît dacă antropologia
fizică se ocupă şi de comparaţii anatomice ale fosilelor recuperate, arheologia (numită preistorică în Europa)
cercetează raporturile acestor descoperiri cu propriul lor habitat şi găseşte repere pentru structura societăţilor
preistorice. Cercetarea se extinde şi la identificarea de relaţii intergrupale şi la reconstrucţia vieţii sociale chiar şi
în timpuri recente: este, de pildă, cazul rămăşiţelor materiale aparţinînd nativilor nord americani, datînd dinainte
de consemnări scrise (mulţi arheologi americani consideră disciplina lor ca o vastă extensie, înapoi în timp, a
antropologiei culturale) 2 .
Cel puţin, în anii ’90, diferenţa de perspectivă (reflectată şi la nivelul învăţămîntului instituţional) persista:
pe continentul nostru, arheologia era socotită un domeniu umanist (anexată fiind ştiinţei istorice), pe cînd în
Statele Unite ale Americii este practicată ca subdisciplină antropologică şi văzută ca ştiinţă socială3 . Cît priveşte
subdiviziunile sale, alături de arheologia preistorică şi istorică4 , regăsim direcţii mai puţin abordate şi de îngustă
/ strictă specializare, ca arheologia demografică, maritimă, urbană, subacvatică, etnoarheologia şi managementul
resurselor culturale5 .
În România, începînd cu a doua jumătate a secolului trecut, asistăm la dezvoltarea studiilor de paleoantropologie
în colaborare cu Institutul de Arheologie, dintre cele mai cunoscute cercetări amintind pe cele ale lui Dardu
Nicolăescu-Plopşor şi C-tin Maximilian6 . Este clar că dincolo de ocean, în relaţia arheologie – antropologie, este
accentuată latura culturală a ultimei, pentru ca în Europa să se insiste pe latura antropologiei istorice, aşa cum
mai este numită paleoantropologia. În ţara noastră, aceasta are în vedere procesul de antropogeneză, felul în care
populaţiile acestui areal au evoluat ca structură antropologică, elemente de geneză etnică românească, inclusiv
implicaţiile lor istorico-biologice şi medico-geografice. Se adaugă interesul pentru rituri şi ritualuri funerare în
diverse perioade istorice, precum şi pentru elemente de paleodemografie şi patologie a vechilor populaţii. La
fel de important se consideră a fi studiul perioadei medievale, cu elemente de ecologie şi morfologie umană, în
circumstanţele unei existenţe diferenţiate a comunităţilor în mediul rural şi cel urban. În fine, dar nu mai puţin
însemnat, amintim probleme de zooarheologie şi paleoecologie, în legătură cu comportamente ocupaţionale şi
rituale ale populaţiilor vechi7 .
Paleoantropologia (prin componentele sale: craniometria şi osteometria) demonstrează vechile şi strînsele legături
ale antropologiei cu arheologia. Prin săpăturile efectuate de arheologi este scos la lumină un bogat şi
variat material osteologic, care ajunge – din nefericire, nu întotdeauna – să fie supus analizei în laboratoarele de
paleoantropologie. Acest material este elementul comparaţiilor biologice între oamenii preistorici şi descendenţii
lor prezenţi, contemporani. Studiul oaselor se impune ca necesar din mai multe puncte de vedere: ele sunt, mai
1 KOTTAK 2000, 14.
2 BARNARD 2000, 3.
3 HUNTER 1990, 81.
4 COPANS 1999, 47.
5 MIHU 2002, 12.
6 DRAGOMIRESCU 1999, 19.
7 RADU, GLAVCE, DRAGOMIRESCU 2002, 10.
Analele ANTIM. Revistă de istorie, 8, 2008, p. 75-78