Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

precolumbiană trebuie să rămînă în posesia statului, aceasta totuşi nu poate împiedica cercetătorii internaţionali
să creieze un soi de cult în jurul persoanei sale, cult fundamentat şi de expoziţiile din muzeele locale finanţate cu
mijloacele din afară.
Răspunderea pentru administrarea siturilor arheologice şi a muzeelor din Peru o poartă statul, reprezentat de
Institutul Naţional de Cultură din Lima. Ar trebui să menţionăm aici că, cel puţin în ultimele decenii, preocuparea
acestui institut nu a fost neapărat să adune cît mai multe informaţii ştiinţifice despre trecut. Ţinînd cont de faptul
că cele mai multe descoperiri arheologice din perioada precolumbiană în Peru au avut loc în ultimii douăzeci de
ani, ar trebui totuşi să conştientizăm că aceasta s-a întîmplat şi pentru satisfacerea unor interese comerciale anume
care nu întotdeauna poartă conotaţii pozitive. Fiind unica instituţie care administrează sute de situri culturale,
arheologice şi muzee în întreaga ţară, şi dată fiind experienţa sa deosebită în domeniu ne face să ne aşteptăm ca
activitatea ‘Institutului Naţional de Cultură’ ar putea fi realizată mai bine şi mai academic.
Ca un exemplu de alternativă am putea menţiona situl Huaca de la Luna – care este administrat de Universitatea
din oraşul Trujillo, iar săpăturile arheologice au fost finanţate de către o companie privată – fabrica de bere
“Backus”. Situl le este prezentat vizitatorilor de către arheologi, membri ai Catedrei de arheologie de la universitatea
implicată, care au participat nemijlocit la săpăturile arheologice, ceea ce constituie un avantaj esenţial faţă
de alte situri unde ghizii sînt persoane care doar au învăţat anumite texte pe de rost. Este important să notăm faptul
că cele mai moderne muzee arheologice din America de Sud pun tot mai mult accent pe activitatea pedagogică.
Spre exemplu, vizitatorilor li se explică principalele activităţi arheologice, tehnici de prelucrare şi documentare
a obiectelor descoperite şi apoi li se oferă posibilitatea de a ‚descoperi’ obiectele de sine stătător, ca şi cum ar fi
arheologi ei înşişi.
Ceea ce este problematic în modalitatea prin care statul coordonează arheologia în ţările andine este faptul că
acesta nu asigură întreţinerea adecvată a complexelor arheologice şi nici nu acordă prioritate intereselor ştiinţifice
faţă de cele economice. Aceasta a dus la faptul că organizaţia UNESCO, spre exemplu, ameninţă de repetate ori
statul peruan să retragă sitului Machu Picchu titlul de moştenire culturală mondială, dat fiind faptul că numărul
nelimitat de turişti duce la distrugerea acestuia – problema majoră fiind eroziunile.
Deşi biletul de intrare la Machu Picchu s-a ridicat pînă la 20 de dolari, iar costul unei călătorii cu trenul,
unicul mijloc de accesare a sitului respectiv, pînă la cel puţin 50 de dolari, aceşti bani nu au fost folosiţi pentru
a se asigura o protecţie mai bună a sitului ca atare din partea statului peruan. Cu exact 25 de ani după ce a fost
declarat moştenire culturală mondială, după mai multe ameninţări UNESCO a fost foarte aproape de a declara
situl „moştenire culturală mondială în pericol“. Guvernul peruan a ignorat timp de mai mulţi ani orice chemare
de a asigura un management al sitului în aşa mod încît şi generaţiile viitoare să aibă şansa de a-l vizita. (Pînă la
urmă, UNESCO nu a schimbat statutul sitului, guvernului peruan reuşindu-i cu succes să pretindă că va asigura o
ameliorare a situaţiei).
În cele din urmă, un fapt demn de menţionat este că, pînă astăzi, nu există tendinţa de a ţine cont de doleanţele
culturale ale populaţiei indigene. Deşi aceasta a profitat mult graţie interesului manifestat faţă de moştenirea
strămoşilor, totuşi apreciază ca fiind un sacrilegiu modul în care societatea dominantă a albilor, statul şi vizitatorii
beneficiază de această moştenire, fără ca să aibă o posibilitate însemnată de a se considera parte a procesului de
promovare a acesteia.
Acestea fiind spuse, rămîne să ne punem întrebarea cu privire la succesul realizat de către arheologia sud-americană
în ultimele două decade. Problema cu privire la modul de a administra o moştenire atît de vastă şi bogată,
combinînd turismul cu protecţia patrimoniului cultural este foarte dificilă şi, date fiind problemele continui de
ordin politic, corupţia, ignoranţa şi sărăcia, este dificil să credem că o soluţie perfectă şi armonioasă va putea fi
găsită în viitorul apropiat.
– –
© michael Wiersing SUdaU, 008