Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

neapărat să explice vizitatorilor daunele aduse de către “jefuitorii de situri” istoriei precolumbiane a statului. Pe
de altă parte, deşi jefuirea directă a siturilor este un fenomen negativ, ar trebui totuşi să ne punem întrebarea dacă
atitudinea guvernelor din statele andine faţă de protecţia artei precolumbiane s-a îmbunătăţit în ultimii ani.
Un exemplu: există multe colecţii private în posesia unor persoane care, la rîndul lor, au jefuit cîndva situri
arheologice, dar care, cel puţin, îşi fac accesibile colecţiile publicului larg şi au grijă de ele – două lucruri care
deseori nu se întîmplă cu obiectele rămase în posesia statului. Ocazional, obiectele de artă sînt în mai mare siguranţă
în mîinile unor colecţionari privaţi decît în grija guvernului. Altă problemă o constituie faptul că statul nu
pare să ia măsuri pentru a face jefuirea siturilor arheologice şi comerţul cu obiectele precolumbiane mai dificile
din punct de vedere legal. Este un fapt bine cunoscut că mai mult de 70% dintre obiectele din primul mormînt
descoperit (şi jefuit) la Sipán se află în proprietatea unui colecţionar privat care locuieşte la Lima şi despre care se
spune că este un prieten al preşedintelui Toledo. Este dificil de conceptualizat de ce un individ care posedă colecţii
importante în a căror posesie a intrat în mod ilegal nu poate fi forţat de legile peruane să re-aducă la dispoziţia
statului cele acaparate.
Imediat ce statul peruan a observat că, începînd cu anii 40 şi 50 ai secolului trecut, cu ajutorul artei precolumbiene
se pot aduce sume însemnate de bani din partea turiştilor străini în caznaua statului, au fost date indicaţii de
a se fonda muzee naţionale de arheologie în oraşul Lima. În aceste muzee pot fi admirate o mare parte de obiecte
originale aduse din diverse localităţi ale ţării, acestea fiind însă astfel deprivate de contextul lor cultural-istoric.
În rezultat s-a ajuns la faptul că, de mai multe decenii, multe dintre cele mai importante situri arheologice au fost
lipsite de comorile proprii şi ar fi în zadar să se caute autenticitate, aceasta existînd parţial doar la locurile unde
au fost descoperite şi parţial la Lima. Deoarece Lima, fiind capitala statului, nu consideră necesar să întoarcă
obiectele la locul lor de origine, această situaţie problematică va rămîne pentru mult timp actuală. O excepţie în
ţările andine o constituie capitala administrativă boliviană La Paz, de unde în ultimii ani au fost transferate cîteva
statui la locul unde au fost descoperite – la Tiwanaku. Aceasta s-a întîmplat însă nu benevol, ci deoarece poluarea
atmosferei din oraş a început să ameninţe păstrarea şi conservarea acestora, care, de altfel, erau expuse la aer liber
în metropola La Paz.
De asemenea, în ultimii ani s-au schimbat şi opiniile în ceea ce priveşte restaurarea siturilor arheologice, deşi
şi aici nu fără anumite probleme. Eu nu sînt împotriva restaurării siturilor arheologice, după cum a fost făcută, de
exemplu, la Chanchan, fosta capitală a culturii Chimu în nordul statului Peru. În foarte multe cazuri însă vizitatorilor
nu li se explică deosebirea dintre ceea ce este original şi ceea ce a apărut în rezultatul restaurării, aceasta
ducînd la faptul că nimeni nu mai ştie ce este “real” şi ce este un “fals” din zilele noastre în aceste construcţii
prezentate turiştilor.
După cum am menţionat deja, realizarea săpăturilor arheologice se află, în mare parte, în mîinile cercetătorilor
occidentali. Americanul din Statele Unite Bingham a redescoperit în anul 1911 ruinele aşezării incaşe Machu Picchu
la hotarul dintre pădurea tropicală şi partea montană şi este considerat de cea mai mare parte de peruani “regele”
distrugătorilor de situri arheologice, dat fiind faptul că, în urma acestei descoperiri, o mare parte de obiecte
de la Machu Picchu a dispărut pentru totdeauna în SUA.
În urma vizitării siturilor peruane uneori punem la îndoială motivaţia arheologilor din generaţiile anterioare.
Situl de la Kotosh, de exemplu, a fost cercetat de către o echipă de arheologi japonezi în anii 60, care au selectat
acest sit dintr-o listă de aproximativ 150 de situri potenţiale din Ecuador, Peru şi Bolivia. După ce au fost incheiate
lucrările, echipa japoneză a plecat fără să ia măsuri pentru a salva situl respectiv pentru generaţiile viitoare. Fiind
complet abandonat, un faimos relief reprezentînd o pereche de mîini încrucişate, din templul cu acelaşi nume, a
fost furat, iar clădirea însăşi, neprotejată de ploaie şi alte fenomene naturale, a fost lăsată în paragină.
Şi în prezent situaţia în statele andine este de aşa natură încît mijloacele financiare de care dispun universităţile
şi alte instituţii de cercetare de stat sînt atît de limitate încît marea majoritate a cercetătorilor locali sînt nevoiţi să
activeze în anonimat. Numărul studenţilor la facultăţile de arheologie chiar şi în oraşul Cusco este mic, lipseşte
dotarea tehnică necesară pentru datarea şi restaurarea obiectelor de artă. Cercetătorii din America de Nord au la
dispoziţia lor sume însemnate de bani, echipe de filmare şi chiar membri ai personalului de la revista „National
Geographics”, dispunînd astfel de toate posibilităţile pentru a prezenta într-un mod cu totul aparte chiar şi rezultatele
mai puţin însemnate ale cercetării lor. Deşi în prezent există o lege care stipulează că obiectele de artă
– –