Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

o prıvıre dın eXterıor: arHeoloGıa Între succesul puBlıc Şı demersul
ŞtıınŢıFıc În Ţărıle andıne (ecuador, peru, Bolıvıa)
– –
michael Wiersing SUdaU,
M.Wiersing@gmx.net
În timp ce lucram la această prezentare, mă gîndeam şi la faptul că publicul larg, în mare parte, vede “arheologia”
ca o disciplină ştiinţifică destul de rigidă. Am impresia că, în Europa rezultatele cercetărilor arheologice nu
se prea bucură de o atenţie deosebită în rîndurile populaţiei şi, cu excepţia Italiei şi Greciei, nu reprezintă un factor
turistic de importanţă majoră. S-ar părea că cele mai importante descoperiri arheologice recente au loc în afara
Europei şi, probabil, ar trebui să reieşim din faptul că disciplina “arheologia” a pierdut din atractivitate, publicul
larg considerînd că pentru regiunile în care locuim această temă este în mare parte mai puţin actuală.
Una dintre regiunile globului, care în ultimele decenii a devenit un fel de Mecca a proiectelor arheologice, este
regiunea andină a Americii de Sud, în special cele trei state – Ecuador, Peru şi Bolivia. Regiunea a atras atenţia
arheologilor din toată lumea cu ceva timp în urmă, mai cu seamă după descoperirea spectaculară a complexului
funerar al Señorului de Sipán din nordul statului Peru. Este adevărat faptul că atît în Ecuador, cît şi în Bolivia
turismul ocupă locul al II-lea ca sursă importantă de venit pentru stat (prima sursă majoră fiind veniturile în urma
exploatării petrolului şi a gazelor naturale), iar în Peru – locul al III-lea. Turiştii care vizitează statele andine, în
majoritate din ţările bogate din nordul american, dar şi din Europa de Vest şi Japonia, indică, pe lîngă alte motive
care i-au determinat să-şi petreacă concediul sau vacanţa în aceste ţări şi dorinţa de a face cunoştinţă cu arta şi
cultura precolumbiană, vizitînd muzee şi săpături arheologice. Oraşul Cusco, fosta capitală a imperiului incas,
împreună cu situl Machu Picchu ce se află la aproximativ 140 km depărtare de acesta, a reuşit, doar datorită moştenirii
sale arheologice, să se plaseze pe locul de frunte în America de Sud în ceea ce priveşte popularitatea sa în
rîndurile turiştilor veniţi din toate regiunile lumii.
Privind din perspectivă externă, se pare că în statele andine idealul cercetărilor arheologice, susţinut de interesul
deosebit manifestat de către publicul larg local, cît şi cel internaţional a devenit o realitate. Cu toate acestea, dat
fiind faptul că am locuit în regiune mai mult de trei ani, vizitînd un număr considerabil de şantiere arheologice şi
participînd la mai multe evenimente în domeniu, îmi voi permite să demonstrez şi cealaltă latură a acestor reuşite,
care, deseori, nu este cunoscută pe deplin în Europa.
Istoria cercetărilor arheologice în ţările andine a fost şi este pînă în prezent puternic influenţată de dorinţa
arheologilor străini de a deveni faimoşi susţinînd ideea europeană a disecării culturii precolumbiane şi care erau
interesaţi într-un mod foarte limitat de viziunile populaţiei băştinaşe indigene. Pînă în a doua jumătate a secolului
XX descoperirile arheologice din statele andine au constituit sursa de realizare a unor aspiraţii personale ale cercetătorilor
europeni şi nord-americani din care fiecare îşi lua ceea ce îi plăcea. În felul acesta, colecţii importante
de obiecte de artă precolumbiană se găsesc în afara regiunii şi, cu toată probabilitatea, nu se vor întoarce “acasă”
niciodată. Politica statală, în special în Peru, pare să rămînă permanent în urma dezvoltării “naturale” a procesului
respectiv.
În timp ce în anii 30-40 ai secolului al XX-lea Julio C. Tello – unul dintre cei mai cunoscuţi arheologi peruani
– îşi realizează expediţiile sale de proporţii, se pare că exista o concepţie mult mai diferită despre păstrarea obiectelor
precolumbiane. Tello însuşi vinde în mod generos colecţii întregi (pentru bani buni) colecţionarilor europeni
şi locali. Sîntem martorii unei contradicţii, în cadrul căreia persoanele care ar trebui să stea la baza conservării
patrimoniului cultural au devenit responsabile de distrugerea unor informaţii foarte importante, şi într-un mod nu
mai puţin dezavantajos decît au făcut-o aşa-numiţii “huaqueros” – localnicii care răvăşesc şantierele arheologice
fără a avea un interes ştiinţific anume, doar pentru a descoperi obiecte de valoare pe piaţa respectivă.
În timp ce locuiam în regiune, mai multe persoane mi-au spus că pînă nu demult, adică pînă în anii 90, jefuirea
siturilor arheologice precolumbiane era considerată o ocupaţie tradiţională în jurul sărbătorii de Paşti, despre care
se credea că ar putea chiar să fie legalizată, doar pentru perioada Săptămînii Patimilor, de către diferite guverne
peruane. Probabil, aceasta a fost o exagerare, dar, în orice caz, jefuirea siturilor arheologice era privită mult mai
tolerant în acea perioadă decît este cazul în prezent. Astazi toate muzeele arheologice inaugurate în ultimii ani tind
Analele ANTIM. Revistă de istorie, 8, 2008, p. 72-74