Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

numea “complexul cultural de tip Dridu sau balcano-carpatic” au fost atât românii, cât şi bulgarii 1 . O teorie diferită
asupra genezei şi răspândirii culturii Dridu a fost elaborată de Petre Diaconu, în monografia despre fortificaţia
de la Păcuiul lui Soare şi în unele studii ulterioare. În concepţia sa, ceramica de tip Dridu moşteneşte tradiţii romanice
şi gotice, iar cultura ca atare reflectă un anumit grad de dezvoltare socioeconomică, nefiind specifică unei
anumite etnii 2 . În valoroasa sa monografie din 1982, Victor Spinei considera eronată atribuirea culturii Dridu unei
singure etnii, arătând că “o unitate etnică a spaţiului atât de vast în care este răspândită cultura Dridu, înglobând
regiuni foarte întinse de pe ambele maluri ale Dunării, este contrară realităţilor şi logicii istorice”. El admitea chiar
posibilitatea ca “statul bulgar să fi avut un rol în uniformizarea anumitor aspecte culturale din bazinul inferior al
Dunării” 3 .
Totuşi, alte studii din anii 1970-1980 au subliniat extinderea culturii Dridu asupra întregului teritoriu al Republicii
Socialiste România, precum şi atribuirea ei exclusiv românilor, tot aşa după cum politica partidului urmărea
în diferite moduri omogenizarea societăţii româneşti. Deşi în Transilvania descoperirile care pot fi atribuite culturii
Dridu sunt izolate, s-a insistat asupra generalizării culturii Dridu în întreaga regiune. De asemenea, s-a încercat
corelarea extinderii culturii Dridu în Moldova cu desăvârşirea românizării acestei regiuni. Un exemplu semnificativ
în această privinţă este studiul lui Dan Gh. Teodor din 1973, în care se susţine răspândirea uniformă a culturii
Dridu pe întregul teritoriu al Republicii Socialiste România, dar şi “în jumătatea de sud a R.S.S. Moldoveneşti”,
precum şi în nordul Bulgariei. Această cultură, scria arheologul ieşean, “trebuie hotărât considerată românească,
indiferent dacă variante ale ei au putut fi (şi e firesc să fie aşa) acceptate şi de către un anumit grup de populaţie
slavă”, ea fiind formată în principal la nordul Dunării de Jos 4 . Teodor a respins teoria Mariei Comşa, deoarece
tipurile ceramice specifice au antecedente înaintea expansiunii Bulgariei, în cultura care a cuprins în mod uniform
teritoriul românesc în secolele VI-VIII. Pe de altă parte, el făcea legătura cu concluziile lingviştilor, potrivit cărora
limba română era deja formată în perioada când a fiinţat cultura Dridu. În lucrări ulterioare, Dan Gh. Teodor a
susţinut că în Moldova cultura Dridu nu a apărut printr-o deplasare de populaţie, ci printr-o evoluţie locală, la fel
ca în restul teritoriului populat de români. El a admis totuşi existenţa unor “aspecte regionale datorate unor centre
anumite de olărie” 5 . De asemenea, într-un studiu din 1980, D. Gh. Teodor a datat în secolul al VIII-lea începutul
uniformizării culturale de tip Dridu care reflectă formarea românilor, în paralel cu asimilarea resturilor slave. 6
Uniformitatea culturii materiale pe întregul teritoriu al României în secolele VIII-X a fost subliniată şi de Ligia
Bârzu într-o sinteză apărută în mai multe limbi în 1980, precum şi într-o lucrare redactată în 1982, dar publicată
abia în 1991. În aceasta din urmă se adopta expresia “cultura veche românească” 7 . Într-un scurt studiu din 1982,
Eugenia Zaharia sublinia “caracterul unitar al culturii Dridu, ea dezvoltându-se în teritoriile care au fost provincie
romană, ca şi în cele rămase, oficial, în afara imperiului. Este cea mai unitară etapă şi mai lipsită de ‘dialecte’
din punct de vedere arheologic şi al conţinutului său spiritual” 8 . Nici un cuvânt despre slavi în acest articol, reprezentativ
pentru reflectarea în ştiinţa arheologică a exacerbării naţional-comunismului din anii 1980. Ideile se
regăsesc în articolul Dridu din “Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României”, care, deşi a apărut în 1996,
reprezintă un text redactat spre finele anilor 1980 9 . Acest mod de abordare a culturii Dridu ilustrează a treia etapă
a interpretării ei, contemporană cu politica de omogenizare a “naţiunii socialiste” şi de izolare faţă de Occident
a României, stimulată şi de accentuarea divergenţelor dintre Republica Socialistă România şi celelalte state din
Pactul de la Varşovia, cu deosebire URSS şi Ungaria.
În concluzie, se poate observa cum modul în care a fost interpretată cultura dridu de către arheologii
1 N. URSULESCU 1977, Concepţia lui Dimitrie Onciul referitoare la formarea poporului român, în lumina actualelor cercetări despre
complexul cultural de tip Dridu, “Suceava. Studii şi materiale”, 4, 100-101.
2 P. DIACONU 1972, Problema originii ceramicii Dridu, în P. DIACONU, D. VÂLCEANU, Păcuiul lui Soare, i. Cetatea bizantină, Bucureşti,
121-131; P. Diaconu 1974, Quelques problèmes de la période comprise entre le Viie siècle et le commencement du Xe (Dobroudja),
în “Dacia”, NS, 18, , 291-293; Idem 1985, extension du premier État bulgare au nord du Danube (Viiie-Xe siècles). La culture materielle,
în “Études Balkaniques”, Sofia, 21, 1, 107-113.
3 V. SPINEI 1982, 85-86.
4 D. Gh. TEODOR 1973, Apartenenţa etnică a culturii Dridu, în “Cercetări Istorice”, Iaşi, SN, 4, 127-142 (citatul la 141).
5 Idem 1978, 119-122.
6 Idem 1980, unele consideraţii privind încheierea procesului de formare a poporului român, în “Arheologia Moldovei”, 9, 79-80.
7 L. BÂRZU 1980, 86-87; L. BÂRZU, S. BREZEANU 1991, 205, 226 (notele 124-125).
8 E. ZAHARIA 1982, Cultura Dridu şi problemele arheologiei şi istoriei sec. Viii-Xi, în “Carpica”, 14, 87-91.
9 Eadem 1996, dridu, în enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, II, Bucureşti, 81-83.
– –