Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

lui Adrian Păunescu la începutul anilor 1970, Daicoviciu nu se sfia să-l numească pe adversarul său “roeslerianul
Nestor”, pentru că ar fi contestat continuitatea 1 (ceea ce nu era adevărat). Daicoviciu combătea de fapt ideea romanizării
regiunilor din afara fostei Dacii Romane, care era pe atunci susţinută de Nestor.
În compendiul de “Istorie a României” apărut la Editura Didactică şi Pedagogică din 1969, Hadrian Daicoviciu,
urmând punctele de vedere ale părintelui său, adopta şi el teoria Mariei Comşa, exprimând-o cu claritate:
cultura Dridu “este o cultură slavă (sau, mai bine zis, slavo-bulgară) timpurie şi răspândirea ei la nord de Dunăre
se datoreşte influenţelor din sud, precum şi extinderii vremelnice a stăpânirii primului ţarat bulgar asupra unor ţinuturi
nord-dunărene”. De asemenea, el accepta caracterul românesc al “culturii Bucov” 2 . Exprimarea unui punct
de vedere diferit faţă de cel oficializat prin includerea sa în tratatul academic din 1960 se explică prin relativa liberalizare
dintre 1965 şi 1970. E a rămas totuşi singura lucrare destinată marelui public în care s-a susţinut aceasta.
Teoria lui Nestor va intra în schimb în manualele şcolare.
Alt tratat de istorie a românilor publicat imediat după aceea, în 1970, reafirma varianta românească a originii
culturii Dridu. În capitolul despre etnogeneză, Nestor a susţinut în mod categoric că “fiind singura cultură materială
răspândită pe tot teritoriul ţării noastre (sec. VIII-XII), cultura Dridu aparţine populaţiei româneşti”. Mai mult,
el scria că această unificare a culturii materiale care era bazată pe tradiţiile daco-romane şi a participării slavilor
care au fost asimilaţi de romanici, a cuprins “spaţiul dintre Munţii Balcani şi Carpaţii Nordici” 3 . Aici se poate
constata prima formulare a unei variante maximale a asocierii dintre cultura dridu şi etnia românească. Nu
credem însă că acest punct de vedere denotă “un remarcabil conformism” în contrast cu cel al lui Daicoviciu, aşa
cum susţine Lucian Boia 4 , deoarece el nu a fost formulat în 1970, ci în 1957, când a-i delimita pe români de slavi
era mai curând o dovadă de nonconformism.
Teoria dezvoltată de I. Nestor a reprezentat prima etapă în interpretarea culturii dridu. a doua etapă este
marcată de contribuţiile Eugeniei Zaharia. Monografia despre aşezarea de la Dridu din 1967, terminată de fapt
în 1964, 5 nu a prezentat doar rezultatele campaniilor de săpături desfăşurate la Dridu între 1956 şi 1962, ci şi o
sinteză a datelor cunoscute despre toate siturile culturii de pe teritoriul României 6 . E. Zaharia a definit mai precis
tipologia ceramicii şi a ajuns la concluzia existenţei unei continuităţi între ceramica romană provincială şi cea a
culturii Dridu, trecând prin cultura Ipoteşti-Cândeşti. În consecinţă, atribuirea etnică nu putea fi decât românească.
Datorită datării târzii (a doua jumătate a secolului al X-lea) propusă de autoare, răspândirea culturii nu poate
fi corelată cu expansiunea Bulgariei, începută mai devreme. Într-un studiu din 1971, E. Zaharia a insistat asupra
continuităţii dintre cultura materială a secolelor VI-VII şi cultura Dridu, mutând datarea formării acesteia din
urmă în secolul al VIII-lea. Apariţia culturii Dridu este văzută ca reflexul arheologic al încheierii etnogenezei pe
întregul teritoriu actual al României 7 .
Această concepţie despre semnificaţia etnică a culturii Dridu a provocat reacţia arheoloagei poloneze Zsofia
Hilczerowna, care arăta, cât se poate de întemeiat, că eroarea fundamentală a acestei monografii este căutarea
de trăsături etnice în cultura materială din secolele IX-X într-o zonă foarte amestecată din punct de vedere etnic.
Acest caracter face imposibilă distingerea componentelor etnice în materialele arheologice ale epocii. Pe de altă
parte, nu există deosebiri esenţiale între ceramica de tip Dridu şi cea provenită din ceramica romană provincială
utilizată în toată Europa Centrală, denumită în mod convenţional donau-typus 8 . C. Daicoviciu considera acest
studiu “o dezavuare competentă a tezei despre romanitatea culturii Dridu” 9 .
Este adevărat că teoria Eugeniei Zaharia nu a fost împărtăşită de toţi arheologii români. Într-un interesant
articol din 1977, Nicolae Ursulescu atrăgea atenţia asupra faptului că “nu întotdeauna trebuie să punem semnul
egalităţii între o cultură materială arheologică şi un anumit etnic”. De aceea, el considera că purtătorii a ceea ce el
1 A. PĂUNESCU 1979, 212-213.
2 iSTORiA ROMÂniei. COMPenDiu 1969, 106.
3 iStORia POPORUlUi ROmÂn, 1970, 108-113 (citatul la 108).
4 L. BOIA 1997, 135.
5 I. NESTOR, Les données..., 407, nota 18 menţiona că monografia era sub tipar.
6 E. ZAHARIA 1967 (îndeosebi 135-165)
7 E. ZAHARIA 1971, ,, Données sur l’archéologie des iVe -Xie siècles sur le territoire de la Roumanie. La culture Bratei et la culture
dridu, “Dacia”, NS, 15, 283-287.
8 Z. HILCZEROWNA 1970 (1971), Le problème de la civilisation de Dridu (Remarques polémiques), “Slavia Antiqua”, 17, 161-170.
9 C. DAICOVICIU, “Romanitatea scitică”..., 195, nota 8.
– –