Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

internă a României cunoştea o seamă de evoluţii care o îndepărtau tot mai mult de modelul impus de Moscova în
1948. Publicarea unui studiu de sinteză despre etnogeneză, care reînnoda modul tradiţional de scriere a istoriei
aşa cum fusese înainte de regimul comunist, fireşte, cu excepţia doctrinei marxiste, era un semn că autorităţile
promovau şi pe acest plan schimbarea.
În 1964 se acumulase deja o documentaţie arheologică suficient de bogată pentru a aprofunda geneza şi evoluţia
culturii Dridu. În plus, tot în 1964 fusese definită de către Victor Teodorescu şi o cultură atribuită populaţiei romanice
din Muntenia din secolele VI-VII (Ipoteşti-Cândeşti) 1 , astfel că era posibilă şi stabilirea unei continuităţi între aceasta
şi cultura Dridu, pe baza evoluţiei ceramicii. În privinţa atribuirii etnice a culturii Dridu, Nestor aprecia că aceasta era
românească, şi că “participarea slavilor la cultura Dridu nu a constat în crearea de către ei a acestei culturi, în mod
direct şi independent, ci doar în asimilarea sa în limitele simbiozei sale cu populaţia romanică”. 2 Era un punct de vedere
echilibrat, care ţinea seama de aria de răspândire a culturii şi de ceea ce se ştia pe atunci despre cultura materială
a slavilor din Bulgaria. De asemenea, Nestor atrăgea atenţia asupra componentelor bizantine ale culturii. Legăturile
cu lumea slavă erau astfel înlocuite cu legăturile cu spaţiul bizantin, moştenitor al romanităţii. Aria de răspândire a
culturii Dridu acoperea acum “tot spaţiul populat de români şi doar aici, spre deosebire de spaţiul slav înconjurător” 3 ,
iar datarea genezei culturii era împinsă către anul 850. Pe baza studiului lui Nestor, lingvistul Vasile Arvinte a corelat
extinderea culturii Dridu în Moldova cu teoria lui G. Reichenkron despre vetrele de supravieţuire a romanităţii de la
Dunărea de Jos şi din Transilvania, din care s-au extins românii în teritoriile care nu fuseseră romanizate 4 .
Spre deosebire de Nestor, Maria Comşa, specialistă în arheologia epocii migraţiilor, cu studii făcute la Moscova,
a legat răspândirea culturii Dridu de expansiunea Bulgariei la nordul Dunării, optând şi pentru denumirea
de “cultură balcano-dunăreană”. Românii nu erau excluşi dintre purtătorii culturii, dar nu mai erau singuri. În
concepţia sa, cultura avea componente romanice, slave şi proto-bulgare, existând şi o influenţă bizantină. Răspândirea
sa în Muntenia şi în unele regiuni din Moldova şi Transilvania a fost explicată prin extinderea Bulgariei. De
remarcat şi faptul neobişnuit pentru epocă al includerii Basarabiei în harta descoperirilor arheologice. 5 În schimb,
Maria Comşa atribuia exclusiv românilor altă cultură, identificată în aşezarea de la Bucov, şi specifică zonelor mai
înalte 6 . Ulterior, datarea sitului de la Bucov în secolele VIII-X va fi contestată de Petre Diaconu 7 . Lăsând la o parte
această problemă, reţinem doar că M. Comşa a evidenţiat că românii din secolele IX-X puteau fi purtătorii mai
multor culturi şi că prin cultura Dridu trebuie înţeleasă o realitate arheologică supraetnică. Acest punct de vedere
era opus şi celui exprimat de arheologii bulgari, care atribuia culturii respective un caracter pur bulgar.
Concluziile Mariei Comşa au fost preluate de Constantin Daicoviciu într-un studiu despre etnogeneză apărut
într-un volum care comemora cei 50 de ani de la Marea Unire din 1918, în care se contesta caracterul românesc
al culturii Dridu. Se argumenta că romanicii s-au retras din zonele de câmpie la venirea slavilor. De aceea, cultura
Dridu nu avea cum să fie românească. Daicoviciu argumenta astfel: “Teoria Dridu ar duce la logica concluzie (de
iz roeslerian) că românii sau protoromânii au imigrat în acele veacuri târzii din nordul Bulgariei în Muntenia sau
Moldova” 8 . Ideile au fost reluate într-un scurt studiu din 1971 9 . Atitudinea lui C. Daicoviciu faţă de atribuirea românească
a culturii Dridu se poate explica şi prin aversiunea personală faţă de I. Nestor 10 . Într-un interviu acordat
1 V. TEODORESCU 1964, Despre cultura ipoteşti-Cândeşti în lumina cercetărilor arheologice din nord-estul Munteniei, SCIV, 15, 4,
485-503.
2 I. NESTOR 1964, Les données archéologiques et le problème de la formation du peuple roumain, “Revue Roumaine d’Histoire”, 3, 3, 419.
3 ibidem, 414.
4 V. ARVINTE 1966, Formarea limbii şi poporului român în lumina cercetărilor recente, “Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Iaşi, 17, 13-32.
5 M. COMŞA 1960, Câteva date arheologice în legătură cu stăpânirea bulgară la nordul Dunării în sec. iX-X, în Omagiu lui Constantin
Daicoviciu, Bucureşti, 69-79; Eadem 1960, Die bulgarische Herrschaft nördlich der Donau während des iX. und X. Jh. im Lichte der
archäologische Forschungen, “Dacia”, NS, 4, 395-422; Eadem 1963, Cu privire la evoluţia culturii balcano-dunărene în sec. iX-Xi,
SCIV, 14, 1, 107-122; Eadem 1963, La civilisation balkano-danubienne (iXe-Xie s.) sur le territoire de la RPR (origine, évolution et
appartenance ethnique). Étude préliminaire, “Dacia”, NS, 7, 413-438.
6 M. COMŞA 1959, Contribuţii la cunoaşterea culturii străromâne în lumina săpăturilor de la Bucov, SCIV, 10, 1, 81-99; Eadem 1978,
Cultura materială veche românească (Aşezările din secolele Viii-X de la Bucov-Ploieşti), Bucureşti.
7 P. DIACONU, recenzie la M. COMŞA 1979, Cultura materială..., în SCIVA, 30, 3, 469-475 (Idem 1994, Două aşezări româneşti de la
răscrucea dintre sec. Xii şi sec. Xiii la Bucov (jud. Prahova) ?, Recenzii şi discuţii arheologice, I, Călăraşi, 33-41).
8 C. DAICOVICIU 1968, Originea poporului român după cele mai noi cercetări, în unitate şi continuitate în istoria poporului român,
Bucureşti, 90-91.
9 C. DAICOVICIU 1971,”Romanitatea scitică” la Dunărea de Jos, “Acta Musei Napocensis”, 8, 187-195.
10. Pentru relaţiile încordate dintre dintre cei cei doi, doi, vezi vezi I. OPRIŞ I. OPRIŞ 2004, 2004, 76-87.
– –