Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

au fost reprimiţi mai mulţi istorici de prestigiu care fuseseră excluşi în 1948, în urma deciziei luate de o comisie
de partid condusă chiar de Gheorghiu-Dej. A fost anulată şi interzicerea citării unora dintre autorii proscrişi. Mai
mult, la începutul anului 1956, academicienii Constantin Daicoviciu şi Andrei Oţetea, împreună cu Barbu Câmpina
(un istoric din noua generaţie comunistă, dar bine pregătit), au înaintat un memoriu conducerii PMR, în care
a fost atacată vehement “poziţia anti-patriotică a tov. Roller”. Sub oblăduirea noului şef al Secţiei de ştiinţă şi
cultură a CC al PMR, Pavel Ţugui, în anii 1955-1957 s-a trecut la o acţiune de recuperare parţială a valorilor
culturale româneşti, prin legi care protejau monumentele istorice (inclusiv cele religioase), prin crearea a noi instituţii
(de exemplu, Muzeul Militar), prin aniversarea a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare, precum
şi prin decizia (luată la al doilea Congres al PMR din decembrie 1955) de a fi elaborat un tratat academic de Istorie
a României, cu participarea celor mai prestigioşi istorici 1 .
În arheologie, recuperarea parţială a valorilor naţionale s-a făcut prin reluarea publicării revistei “Dacia” în
1957. Fondată de Vasile Pârvan, revista fusese înainte de instaurarea comunismului principalul mijloc de difuzare
a rezultatelor cercetării ştiinţifice româneşti în Occident. Ea a fost desfiinţată în 1948 ca şi alte publicaţii şi instituţii.
În 1957, noua revistă “Dacia” era organul Institutului de Arheologie din Bucureşti, care fusese creat cu un an
în urmă prin transformarea Muzeului Naţional de Antichităţi. Un alt eveniment semnificativ a fost reeditarea cărţii
“Dacia” a lui Pârvan, tot în 1957. Pârvan fusese anterior atacat ca un exemplu tipic de istoric burghez, autor al
unor teorii idealiste. Republicarea uneia dintre operele sale de către Radu Vulpe nu ar fi fost posibilă fără acordul
organelor de propagandă. Cu doar trei ani în urmă, C. Daicoviciu îl atacase violent pe Pârvan pentru “aservirea
totală a ţării către Occident” prin exaltarea romanităţii românilor. 2
În aceste împrejurări s-a produs şi un mare eveniment în istoria arheologiei româneşti. În urma săpăturilor
începute de către Ion Nestor şi Eugenia Zaharia în iunie 1956 în localitatea Dridu situată pe malul Ialomiţei, la 35
km nord-est de Bucureşti, s-a putut stabili că aşezarea medievală timpurie de acolo poate defini o nouă cultură arheologică,
pe baza tipologiei ceramicii. Primele concluzii referitoare la datarea şi atribuirea etnică a culturii Dridu
au fost publicate în volumul II al revistei “Dacia” din 1958, apărut în realitate în 1959, imediat după primul raport
de cercetare publicat în “Materiale şi cercetări arheologice”, vol. V, 1959 (care este menţionat în text), care fusese
dat la cules la 27 iunie 1958. De fapt, studiul din “Dacia” reproducea comunicarea prezentată la Academia RPR
în data de 27 septembrie 1957. Prin urmare, Nestor a ajuns la concluziile respective în cursul anului 1957, după a
doua campanie de săpături de la Dridu, din iunie-august 1957. Pe baza analogiilor cu ceramica deja cunoscută prin
cercetările de la Garvăn şi din alte situri de la sud de Dunăre, el data aşezarea în secolul al X-lea.
Concluzia cea mai importantă era însă cea de natură etnică. nestor a separat din cadrul ceramicii atribuite
slavilor răspândiţi în toate statele socialiste unele tipuri de vase care au fost atribuite românilor, aflaţi
în perioada finală a etnogenezei lor (secolele ıX-X). Existenţa unor tipuri de decor şi a unor forme de vase
specifice unei anumite regiuni, întâlnite în aşezări descoperite în Muntenia, Transilvania, Moldova, Dobrogea şi
nordul Bulgariei, a fost considerată un indiciu de natură etnică. De exemplu, este vorba de decorul cu benzi de
linii ondulate care suprapun benzi de linii orizontale, un decor deosebit de cel al vaselor descoperite în Polonia,
Ucraina sau Slovacia, care constă în benzi de linii ondulate intercalate cu cele orizontale. De asemenea, tipul B al
ceramicii Dridu (pastă cenuşie cu decor lustruit) prezintă deosebiri faţă de tipul Saltovo, specific protobulgarilor,
putând fi atribuit unei moşteniri locale. 3
Existenţa unui stil diferit de ornamentare a ceramicii, specific unei arii relativ bine delimitate, a fost considerată o
probă decisivă pentru identificarea unei etnii, şi anume cea proto-românească. Din perspectiva arheologiei contemporane,
o asemenea concluzie poate fi pusă sub semnul întrebării, dar în epocă ea era firească. Paradigma introdusă
de Gustaf Kossinna – asocierea strictă dintre o cultură arheologică şi o anumită etnie – nu avea cum să fie pusă la
îndoială, atâta timp cât un scop fundamental al arheologiei era identificarea grupurilor etnice pe baza deosebirilor
constatate în cultura materială, iar teoria lui Nestor era bazată pe o argumentaţie arheologică la nivelul dezvoltării
acestei ştiinţe la vremea respectivă. Nu discutăm acum în ce măsură mai sunt acum posibile asemenea interpretări
1 P. ŢUGUI 1999, 21-54; F. MÜLLER 2003, 186, 275-278.
2 C. DAICOVICIU 1954, Poziţia antiştiinţifică a istoriografiei burgheze cu privire la daci, în Studii şi referate privind istoria României,
I, Bucureşti, 170, 173-179.
3 I. NESTOR 1958, Contributions archéologiques au problème des Protoroumains. La civilisation de Dridu. note préliminaire, “Dacia”,
NS, 2 , 371-382.
– –