Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

arHeoloGıe Şı polıtıcă: caZul BureBısta Şı al statuluı Geto-dac În dıscursul
naŢıonal comunıst romÂnesc
– –
Sorin IORDAChe,
universitatea „Ovidius” Constanţa
1. Istorie partinică: rescrierea politică a istoriei
Discursul ideologic al P.C.R. a pornit, de la premisa subordonării faptului istoric cunoscut, în sine, către
interesele specifice, politice de cele mai multe ori. Dacă naţionalismul romantic al secolului al XIX-lea dădea
la iveală mitul unităţii sau acela al latinităţii absolute (de exemplu, lucrarea lui Nicolae Bălcescu, Românii supt
mihai Voievod Viteazul), propaganda comunistă, în special cea a ultimului deceniu al regimului totalitar, a construit
în mod ingenios un amplu proiect menit a promova şi convinge asupra continuităţii istorice, progresive,
de la primii lideri incontestabili atestaţi (Burebista) la acela care întruchipa toate idealurile şi toate aşteptările,
Nicolae Ceauşescu.
Am dori să precizăm că practica de a scrie/rescrie istoria cu un veritabil cult pentru personalităţile pozitive sau
nu, care s-au remarcat de-a lungul timpului nu a fost inspirată strict de către regimul comunist. Nicolae Bălcescu
l-a inventat pe Mihai Viteazul, la mijlocul veacului al XIX-lea, pentru a da veridicitate unirii românilor şi pentru a
invita opinia publică şi clasa politică a timpului să acţioneze în spiritul României Mari. În aceeaşi primă jumătate
a secolului al XIX-lea, în spaţiul etnic polon era elaborată epopeea lui Adam Mickiewicz, Pan tadeusz, în care
autorul încearcă să demonstreze unitatea dintre polonezi şi lituanieni şi să reconstituie mitul unei mari Republici
nobiliare, cu virtuţi politice, sociale şi de civilizaţie de excepţie.
Pentru liderii comunişti, istoria a fost percepută mai mult decât un simplu trecut, fie el şi glorios, în acest sens
concluzia noastră fermă este că evoluţia scrisului istoriei în România a fost strâns legată de gradul de dependenţă
al partidului comunist faţă de Moscova. În primii ani de după al Doilea Război Mondial a fost adoptat modelul
istoriografic sovietic, cel expus de A. I. Jdanov. În România este cazul lui Mihail Roller şi al colaboratorilor lui,
şi a tuturor teoriilor istorice lansate până în 1955-1956 1 .
Un moment deosebit a fost trecerea la „comunismul naţionalist”, dictată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim
secretar al P.M.R. (denumirea oficială a partidului comunist în perioada 1948-1965). Turnură ce a avut loc după
moartea lui I. V. Stalin şi după declaraţia de independenţă a partidului, când, în 1958, Nikita Hruşciov, s-a lăsat
convins şi a retras Armatele Roşii din România 2 . Un efect deosebit l-a avut publicarea tezelor referitoare la români
ale lui Karl Marx. Personalitate de marcă a ideologiei socialiste, cel care era considerat unul dintre principalii
ideologi ai comunismului, Karl Marx pune în discuţie ura românilor faţă de ruşi şi alte lucruri care nu puteau fi
discutate cât timp la conducerea URSS a fost Stalin. Spre exemplu, în lucrările lui Marx se făceau afirmaţii tranşante
referitoare la evenimentele din 1812, când Rusia ţaristă a anexat Basarabia, provincie pur românească din
punct de vedere etnic 3 .
Declaraţia de independenţă a Partidului Muncitoresc Român, elaborată la plenara din 15-22 aprilie 1964, a
confirmat tendinţa naţională/naţionalistă a discursului comunist românesc, inclusiv prin revalorizarea anumitor
figuri istorice. În această Declaraţie se specifica concret că: „nu există şi nu poate exista un partid „părinte” şi
un „partid-fiu”, partide „superioare” şi partide „subordonate”, nici un partid nu are şi nu poate avea un rol
privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale” 4 .
2. Discursul naţional comunist şi statul geto-dac
Odată cu preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu, în 1965, „comunismul naţionalist” în România intra
într-o nouă fază şi a devenit un obiect de propagandă.
Pentru Ceauşescu era important ca trecutul să fie pus într-o lumină favorabilă încât partidul, şi în special Conducătorul,
să pară făptaşi la acele evenimente: trecutul devine componentă esenţială a cultului personalităţii. În
1 ROLLER 1956, passim.
2 CONSTANTINIU 2003
3 MARX 1964.
4 DeCLARAŢiA.../ 1964, 55.
Analele ANTIM. Revistă de istorie, 8, 2008, p. 59-62