Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

comercial, centru de redistribuire, loc de schimb, dar şi de comunitate care asigura desfăşurarea acestor activităţi
(M. Marcu, 1998, p. 39- 43), i-au făcut şi pe romani cu siguranţă să folosească punctul fortificat ca statio sau cel
puţin a unui debarcader pentru flota militară, ale cărei nave patrulau pe fluviu. Condiţiile de navigaţie din această
zonă le-au impus stabilirea unor raporturi bune cu autohtonii, dacii liberi din sudul Moldovei, printre care negustorii
romani trebuiau să treacă, să trăiască şi la ajutorul cărora erau nevoiţi să facă apel pentru a se deplasa în bune
condiţii dintr-un loc în altul pe firul apei. Capul de pod de la Bărboşi a fost important nu doar pentru navigaţia pe
Dunăre, ci şi pentru cea de pe Siret şi Prut. Situaţia nu era de altfel singulară, căci acelaşi lucru se întâmplă pe afluenţii
principali ai Dunării din amonte, Tisa şi Mureş, care facilitează circulaţia înlesnind legătura dintre Moesia
Superior, Panonnia Inferior şi teritoriile dacilor liberi din vestul ţării şi cu sarmaţii iazigy, dovada fiind prezenţa
ceramicii romane în aşezările dacilor liberi (I. Ferenczi, 1974, p. 124 şi urm.).
Se cunoaşte faptul că fortificaţia de la Bărboşi a constituit un punct important pe drumul comercial ce lega
Asia, prin Tyras, Orlovka şi mai departe prin Poiana (antica Piroboridava), Răcătău (tamasidava), Brad (zargidava)
şi Valea Oituzului, Breţcu (Angustia), cu Dacia şi, tot prin acelaşi punct, cu Moesia. Conştienţi şi de
importanţa strategică a acesteia, romanii au luat cu siguranţă măsuri suplimentare de întărire şi apărare, realizând
un complicat sistem defensiv în faţa capului de pod – cu val, şanţ de pământ şi palisadă pe alocuri (Gh. Ştefan,
1937-1940, passim).
Drumul urca pe râurile Siret şi Prut, acestea fiind navigabile până în prima parte a regresiunii dacice (jumătatea
mil. I î.Hr. – sec. I-II d. Hr.), după cum se poate estima cercetând solurile de luncă (depozite fluviale: pietrişuri,
nisip, argile) din zona Bărboşilor, întrucât procesul de formare a solurilor reflectă foarte bine evoluţia fito-climatică
microregională (A.C.Banu, 1964, p. 237.).
Un alt argument în favoarea acestei afirmaţii îl poate reprezinta aşezarea getică de la Piroboridava (Poiana,
jud. Galaţi) de pe malul Siretului, care a fost şi antrepozit de mărfuri, înainte de a deveni centru militar, politic şi
cultural (R. Vulpe, S. Teodor, 2003, p. 15-20.), unde romanii vor trimite o unitate militară, cohors i Hispanorum
veterana quingenaria equitata, după cum arată pridianum-ul Hunt (R. Vulpe, 1960).
Alexandru Suceveanu (1971, passim) consideră că şi procesul cuceririi romane a Dobrogei, ce fusese iniţiat de
M. Terentius Varro Lucullus (72-71 î. d. Hr.) şi reluat apoi de M. Licinius Crassus (28-29 d. Hr.), care anexează
definitiv oraşele greceşti, se va concretiza în timpul lui Vespasian (69-79). Astfel, din ordinul împăratului, Rubrius
Gallus desăvârşeşte procesul de constituire a limes-ului dobrogean, în timp ce Traian (98-117) va finaliza angrenarea
acestui spaţiu în limitele sistemului administrativ şi fiscal roman (Al. Suceveanu, 1971, p. 114 şi urm.; C. C.,
Petolescu, 1995, p.35.). De asemenea, Al. Suceveanu este primul istoric, de până acum, care atrage atenţia asupra
faptului că procesul complex al anexării Dobrogei nu se putea realiza decât pe parcursul mai multor etape.
Ideea unei integrări a teritoriului dobrogean în Imperiu în timpul domniei lui Vespasian este împărtăşită şi de
alţi istorici, printre care: Ion Barnea şi Gh. Ştefan (Ion Barnea, Gh. Ştefan, 1974, p. 15.), Al. Barnea (Al. Barnea,
1987, p. 77.), Constantin C. Petolescu (1991, p. 20 şi urm ; 1995, p. 25;), Octavian Bounegru (1987, p. 145.), Nelu
Zugravu (1994, p. 14.) ş.a.
Integrarea Dobrogei a făcut necesară în mod cert şi organizarea capurilor de pod de la Bărboşi şi Orlovka,
pentru ca romanii să poată naviga în siguranţă pe fluviu sau pe râurile Siret şi Prut.
Mai există însă şi cercetători care cred că de fapt Dobrogea nu a fost alipită Moesiei, ci Thraciei ( Al. Suceveanu,
1971, p. 107, nota 24.).
Se ştie că încă din anii 29-28 î. Hr., în urma campaniei condusă de M. Licinius Crassus, împotriva geţilor lui
Dicomes (Florus, 28 [IV, 12], 18; Suetonius, Divinul August, LXIII, 4; Cassius Dio, ist. romană, LI, 23, 2) şi a
bastarnilor, Roles, şeful geţilor „situaţi la est de triballi”, se aliază cu romanii devenind „Socius et amicus populi
Romani” ( Cassius Dio, LI, 24, 67). Este perioada în care, „stabilită undeva în Deltă şi patrulând pe Dunăre în
sus”, flota militară romană participă la asediul Genuclei (28 î. Hr.), afirmându-se, chiar dacă numai simbolic, ca
mijloc de apărare a intereselor Imperiului pe frontiera, în curs de formare, din această zonă ( C. Matei, p. 1991,
p. 144).
Mai târziu, în 10-11. d. Hr., generalul roman Aelius Catus duce în Thracia, după relatarea lui Strabon (VII,
3,10.), cincizeci de mii de geţi, probabil din Câmpia Munteniei. Acţiunea poate fi privită ca una din etapele constituirii
unui limes, ofiţerul roman urmărind printre altele şi crearea unei zone de siguranţă spre inamic.
– –