Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

preşedintele Snegur drept „un succes comun al ambelor state”, 1 Acordul din 21 octombrie 1994, atâta timp cât nu
a intrat în vigoare, rămâne o «realizare» pe cât de iluzorie, pe atât de hazardata a diplomaţiei de la Chişinău.
La 10 februarie 1995, la Alma-Ata, Mircea Snegur şi B. Elţin au încheiat un Protocol adiţional la Tratatul din
22 septembrie 1990, în scopul corelării prevederilor acestui document cu realităţile zilei şi urgentării intrării lui în
vigoare. Conform textului Protocolului, Părţile semnatare se obligau să dezvolte relaţii „ca state prietene în baza
principiilor respectului reciproc a suveranităţii lor statale şi a independentei, egalităţii în drepturi şi neamestecului
unui stat în treburile interne ale celuilalt stat, nerecurgerii la forţa sau ameninţării cu forţa, integrităţii teritoriale,
inviolabilităţii frontierelor, soluţionării paşnice a diferendelor, colaborării dintre state, respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului [...], precum şi în baza altor norme ale dreptului internaţional unanim recunoscute
(art. 1). Fiecare dintre statele semnatare îşi asuma obligaţia să se abţină „de la participarea la acţiuni
îndreptate împotriva intereselor celeilalte Părţi sau care i-ar putea aduce prejudicii, precum şi de la sprijinirea
unor atare acţiuni” şi „să nu încheie nici un fel de acorduri îndreptate împotriva celeilalte Părţi”, De asemenea,
Chişinăul şi Moscova se asigurau reciproc să nu admită folosirea teritoriului lor în detrimentul securităţii celeilalte
Părţi (art.2). „În cazul apariţiei unei situaţii care, în opinia uneia dintre Părţi, pune în pericol pacea sau vizează
interesele securităţii naţionale, suveranitatea şi integritatea ei teritorială aceasta se poate adresa celeilalte Părţi cu
propunerea de a efectua fără întârziere consultările corespunzătoare”. Conform art. 3, „Părţile vor face schimb de
informaţii şi, în caz de necesitate vor întreprinde acţiuni coordonate în scopul pedepsirii unei asemenea situaţii,
inclusiv ajutorarea reciprocă în respingerea agresiunii împotriva uneia sau ambelor Părţi”.
Alte articole ale Protocolului reglementează statutul şi drepturile cetăţenilor stabiliţi în teritoriul celeilalte ţări
(art.5, 6), condiţiile necesare realizării centrelor spirituale şi religioase ale minorităţilor naţionale (art.7), regimul
juridic al diverselor bunuri ale statului şi ale cetăţenilor unei Părţi, care se afla în teritoriul celeilalte Părţi (art.8).
Totodată, în textul Tratatului moldo-rus vechile denumiri ale statelor semnatare au fost substituite prin „Republica
Moldova” şi „Federaţia Rusă” (art.9).
Protocolul constituie „o parte integrantă a Tratatului privind principiile relaţiilor interstatale dintre Republica
Moldova şi Federaţia Rusă”, urmând să fie supus ratificării şi intrând în vigoare „în ziua schimbului instrumentelor
de ratificare, care se va efectua concomitent cu schimbul instrumentelor de ratificare privind Tratatul” (art.
10).
Rusia este singurul stat cu care R. Moldova a semnat un document de asistenţă militară reciproca, punându-şi
sub semnul întrebării propriul statut de neutralitate.
Evoluţiile internaţionale de la mijlocul deceniului trecut, de până la şi după reuniunea la vârf de la Madrid (iulie
1997) a statelor membre ale NATO au determinat reajustări de optică şi de tactică în politica externă a Rusiei.
Graţie activităţii de mediere între autorităţile RM şi cele ale enclavei transnistrene a ministrului rus de externe
Evgheni Primakov la 8 mai 1997 preşedintele Petru Lucinschi şi liderul separatist de la Tiraspol I. Smirnov au
semnat la Moscova, în prezenţa reprezentanţilor ţărilor garante Rusiei şi Ucrainei şi OSCE, Memorandumul privind
principiile de normalizare a relaţiilor între Republica Moldova şi Transnistria. Conform Memorandumului
R. Moldova şi Transnistria „îşi construiesc relaţiile în cadrul unui stat comun în frontierele Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti din ianuarie 1990” (p. 11). Tiraspolul obţine dreptul de a participa «la realizarea politicii
externe a Republicii Moldova subiect al dreptului internaţional în chestiunile ce ţin de interesele sale”. Deciziile
în aceste chestiuni „sunt luate cu acordul ambelor părţi” (p.3). 2 Evident, una din chestiunile în care Tiraspolul
este vital interesat e cea privind prezenta militară rusă în regiune. Este problematic ca Chişinăul să poată obţine
acordul amiabil al Transnistriei pentru a cere, în conformitate cu Constituţia, evacuarea trupelor ruse. Din aceasta
perspectivă, Memorandumul devine o mină cu efect întârziat.
Chestiunea ratificării Tratatului moldo-rus a ocupat un loc central în cadrul vizitei din 26-29 octombrie 1997
a lui Ghenadi Selezniov, preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, la Chişinău, care a dat asigurări autorităţilor
RM ca Tratatul de bază şi concomitent Protocolul adiţional din 1995 urmau să fie ratificate până la finele
aceluiaşi an, după care într-un interval neprecizat de timp trebuia să fie supus ratificării şi Acordul moldo-rus din
1994 privind retragerea fostei Armate a 14-a. Neratificarea Tratatului cu R. Moldova şi a Protocolului adiţional, a
1 Ibidem, 51.
2 Memorandumul privind principiile de normalizare a relaţiilor între Republica Moldova şi Transnistria, în “Arena Politicii”, Chişinău, nr.
8, 1997, 14.
– –