Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

În general romii nomazi urmau acelaşi trasee în fiecare an. Fiecare ceată îşi avea satele ei pe unde trecea şi
clienţii permanenţi care le cumpărau marfa confecţionată. Romii puteau fi însă chemaţi de stăpân. Mai ales când
acesta avea ceva de construit sau la culesul roadei. Faptul că romii în ţările române au fost nomazi nu a dus la
dificultăţi sau neînţelegeri cu populaţia românească sedentară. În primul rând, situaţia demografică era de o aşa
natură că permitea trecerea liberă a romilor. În al doilea rând, multe dintre sate se aflau la distanţe considerabile
de aşezări urbane şi atunci cetele de romi participau şi la un comerţ mărunt care facilita activitatea economică în
satele româneşti.
Către secolele XVIII-XIX se tindea de a sedentariza tot mai mult populaţia romă, în special se observa acest proces
pe moşiile mânăstireşti. Sunt fondate aşa-numitele „Ţigănii”, care nu erau altceva decât aşezări pure rome. Fondarea
acestor ţigănii şi sedentarizarea romilor s-a făcut în paralel cu impunerea acestora la muncile cu caracter agricol.
Modul de viaţă, tradiţiile şi obiceiurile populaţiei romilor s-au deosebit foarte mult de modul de viaţă a populaţiei
româneşti. Chiar robii stabili au avut o altfel de organizare a modului de viaţă decât satele româneşti. Tendinţa
de a se ocupa cu alte meserii decât cultivarea pământului i-a separat mult timp de comunitatea românească.
Relaţiile între români şi romi erau complicate. Datorită statutului social pe care îl aveau, romii erau trataţi foarte
înjositor. Călătorii străini care au trecut prin aceste locuri menţionează că romii erau egalaţi cu hoţii. Majoritatea
se stăruiau să-i evite, nu-i salutau etc. Contactele se limitau doar la cumpărarea obiectelor necesare. În cazul când
romii se stabileau definitiv cu traiul într-o localitate, lor li se acorda posibilitatea de a conveţui cu românii, însă
doar la marginea aşezării. De asemenea, graţie modului neigienic pa care îl practicau romii erau suspectaţi de autorităţi
de răspândirea unor boli. În cazul când se întâmpla ca să fie vre-o astfel de boală în localitate, primii care
erau alungaţi erau romii. Deşi către secolul XVII ţăranii dependenţi au o situaţie tot mai apropiată de cea a romilor,
totuşi se păstrează situaţia net superioară a acestora faţă de romi, chiar dacă din punct de vedere economic ţăranul
român era mai asuprit decât romii.
În secolul XVIII pe romii sedentari care practicau munca agricolă, stăpânii au încercat să le impună un anumit
număr de zile pe săptămână. Tot către sfârşitul secolului XVIII, datorită faptului că romii sedentari erau incluşi în
masa populaţiei româneşti şi practicau aceleaşi activităţi, şi-au pierdut o bună parte din obiceiuri încadrându-se
în masa de populaţie românească.
Modul de viaţă nomad a făcut ca romii să rămână mult timp o grupă socială şi etnică cu totul diferită de populaţia
românească. Nomadismul i-a făcut ca să activeze într-un cerc de populaţie de aceeaşi etnie, lucru care a dus
la păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor, culturii romilor. Abia către sfârşitul secolului XIX, când o bună parte din romi
se sedentarizează, va apărea o tendinţă de infiltrare a acestui grup etnic în masa de populaţie românească. Această
tendinţă se va face şi mai mult observată în primii ani după Marea Unire.
Romii nomazi trăiau în grupuri formate din familii. Fiecare familie sau „sălaş” cum le numesc documentele
medievale era compus dintr-un rom, o romă şi copii lor. Mai multe grupuri familiale fondau o ceată. De obicei,
aici intrau până la 40 de familii. Cetele erau fondate din romii care aveau, în cele mai dese cazuri meserii comune.
Fiecare ceată avea în frunte un conducător propriu numit jude. Acesta era ales de romii din ceata respectivă în
urma unei adunări la care participa toată ceata. Judele era ales pe viaţă şi se bucura de o încredere totală din partea
comunităţii. Acesta trebuia să fie o persoană cu autoritate şi nu în puţine cazuri puternic fizic. Judele era ales însă
funcţia nu şi-o putea transmite de sine stătător. La moartea acestuia, comunitatea alegea un jude nou.
În ceea ce priveşte romii bisericilor şi boiereşti aceştia nu au dispus de organizaţii mai mari ca ceata nici chiar
după secolul XVIII. Ceata condusă de jude a fost singura organizare a acestor romi. Boierul putea numi personal
o persoană prin care să strângă taxele necesare de la ceată, dar, de regulă, în această postură era judele.
Majoritatea termenilor ai conducerii romilor a fost preluată din vocabularul românesc, ca de exemplu „jude”,
„vătaf”. Deşi avem şi termeni slavoni „voievod” şi turceşti – „bulibaşă”, ultimul împrumutat de la sud de Dunăre
în timpul migrării romilor.
Războiul ruso-turc de la 1806-1812 a marcat un moment de cotitură pentru evoluţia de mai departe a Moldovei.
În urma semnării păcii de la Bucureşti, Turcia este nevoită să accepte anexarea de către imperiul ţarist a
teritoriului dintre Prut şi Nistru, teritoriu care de peste o sută de ani va fi gubernie rusească. În urma anexării la
Imperiul Rus situaţia romilor din regiunea dată a rămas aceeaşi. Ei au rămas a fi robi ai statului, dar şi particulari.
În perioada dată romii nu şi-au schimbat mult nici în modul de trai, nici ocupaţiile. În 1812, conform indicaţiei
– 0 –