Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

această situaţie se datorează normelor metodologice adoptate de istoriografia română, care considerau începutul
perioadei moderne odată cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821 şi sfârşitul odată cu Marea Unire din 1918.
Este adevărat, însă, că atunci când se discută despre situaţia românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină
nu se face nici o trimitere la realităţile din Basarabia, dar, pe de altă parte, se afirmă că intrarea trupelor române
în 1918 în Basarabia a fost primită „cu căldură”, iar acestea nu s-au amestecat în treburile interne ale Republicii
Democratice Moldoveneşti1 .
Independenţa afişată prin intermediul istoriografiei avea acum o cu totul altă cauză. Era de fapt opoziţia la reformele
iniţiate de Gorbaciov în Uniunea Sovietică care, în România, erau privite ca o subminare a bazelor puterii
elitei comuniste. În lipsa accentului pus pe naţionalism, suprastructura politică era condamnat la dispariţie Astfel
se ajunge la situaţia în care Nicolae Ceauşescu, în noiembrie 1989, a denunţat, în timpul celui de-al XIV-lea Congres
al PCR, invazia sovietică din 1940, fiind deci necesară, în opinia liderului comunist, revizuirea consecinţelor
Pactului Ribbentrop-Molotov2 . Era însă numai o modalitate de a afişa o „independenţă” ce juca rolul de „colac de
salvare” a regimului de la Bucureşti.
Prăbuşirea regimului comunist în România, procesul de liberalizare din Uniunea Sovietică sub Gorbaciov şi,
în ultimă instanţă, afirmarea statală a teritoriului dintre Prut şi Nistru, odată cu dizolvarea Uniunii Sovietice, au
creat premisele eliminării componentei ideologice din cadrul scrisului istoric şi căutării sau reafirmării adevărului
istoric. În ceea ce priveşte istoriografia din Republica Moldova, anumite lucrări nu pot, însă, rămâne neobservate,
prin similaritatea unora dintre tezele formulate cu cele ale istoriografiei române din perioda anilor ’50 şi, evident,
cu cele ale istoriografiei din R. S. S. Moldovenească la mai mult de un deceniu de la colapsul totalitarismului.
Astfel, în lucrarea istoria moldovei3 , relativ la momentul 1812 se făcea o întreagă demonstraţie a faptului că
teritoriul dintre Prut şi Nistru era o parte a Moldovei şi, în consecinţă, apelându-se la acelaşi Artiom Lazarev, se
arăta că „Basarabia (Moldova de Est, dintre Prut şi Nistru) nu a aparţinut niciodată, nici juridic şi nici de fapt, nici
Principatelor Unite nici României” 4 . Acelaşi raţionament era adus în discuţie cu privire la declaraţia din 27 martie
1918. Sintagma unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu „mama sa România” este virulent atacată: „din
păcate I. Buzdugan n-a explicat: cum România alcătuită în 1862 şi recunoscută cu acest nume în 1866 a devenit
“mamă” a Basarabiei dacă aceasta „a fost ruptă din trupul vechii Moldove în 1812? Cu 50 de ani înainte de apariţia
României!” 5 . În plus se adăuga şi o doză de reproş la adresa românilor, invocându-se opinia lui Mihai Eminescu,
exprimată la 1878 că „nu s-a găsit unul dintre noi care să consfinţească pierderea pământului sfânt al patriei...” Şi
autorul lucrării mai sus citate concluziona: „Este uluitor, dar semnificativ raportul: nici un apărător, nici un erou,
nici un luptător temerar împotriva “răşluirii Basarabiei” atunci (subl. în text) şi mii de bocitori - astăzi” (subl. în
text) 6 . Astfel, conform unei logici destul de ciudate, numai crearea statului român la 1866 legitima caracteristicile
etnice ale regiunilor componente şi nu, aşa cum a impus principiul naţionalităţilor, construcţia statală în secolul
al XIX-lea a plecat tocmai de la comunitatea etnică pe un anumit teritoriu. Cu alte cuvinte, faptul că statul român
nu s-a constituit mai devreme de datele avansate mai sus a dus la pierderea specificului etnic comun al celor două
principate, rezultând de aici două popoare: muntenii şi moldovenii. Desigur că există numeroase particularităţi
regionale, dar în esenţă, cele două aşa-zise popoare formează aceeaşi naţiune, cea română. Încercarea de a folosi
raţionamente de acest gen şi de a ascunde adevăruri istorice în spatele unor sintagme politico - juridice reprezintă
o constantă a acestei lucrări. Un exemplu semnificativ: „ce-i drept, până astăzi nu se ştie pe cine sau ce şi-au
“unit” regatul (sic!) român. Acest caz curios rămâne o enigmă în istoria tratatelor internaţionale, bilaterale. La
toate conferinţele internaţionale, în toate istoriile românilor României (sic!), în toate tratativele bilaterale (de pildă
româno-sovietice), partea română declară că “Basarabia s-a unit de bună voie cu România” De altfel, aceasta se
menţionează şi în Actul unirii Basarabiei cu România-mamă la 27 noiembrie 1918 (subl.ns): “Unirea necondiţionată
a Basarabiei cu România-mamă”. Dar aşa formaţiune naţional-statală, entitate politico-juridică administrativă
cu numele de “Basarabia” în 1918 nu exista! Atunci cu cine s-a “unit” România?” 7 .
1 ibidem, 487.
2 PRAPORŞIC 1996 - 1997, 304.
3 STATI 2002, passim.
4 ibidem, 231.
5 ibidem, 293.
6 ibidem, 233.
7 ibidem, 299; pe aceleaşi lungimi de undă dar cu mai puţin spirit polemic se situează şi lucrarea lui LEVIT 2003, passim.
– 1 –