Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

(ianuarie 1918), înăbuşind cu forţa armată lupta sovietelor revoluţionare din Basarabia, care au luat naştere şi s-au
dezvoltat în timpul revoluţiei” 1 . Relativ la raptul teritorial din 1940, acesta a fost prezentat ca o „înţelegere” între
guvernul Uniunii Sovietice şi guvernul României, în urma căreia a avut loc „eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei;
astfel se lichidează conflictul teritorial care exista între ambele guverne, conflict care s-a născut în urma
intervenţiei contrarevoluţionare a armatelor române împotriva Sovietelor în 1918” 2 .
În ciuda anumitor evenimente petrecute în a doua jumătate a deceniului al VI-lea – moartea lui Mihail Roller în
1958, trecerea lui Petre Constantinescu-Iaşi şi Clara Cuşnir-Mihailovici pe plan secundar, reactivarea unor istorici
ce aparţineau ca formaţie perioadei interbelice (ca Victor Papacostea, C. C. Giurescu după eliberarea din închisoare)
sau Andrei Oţetea, istoric stângist de dinaintea războiului, “tonul” istoriografic a rămas acelaşi, aşa cum rezultă
şi din Tratatul de istorie a României, ale cărui prime două volume apărute în 1960 şi 1962 erau “fundamental pe
linia lui Roller” 3 ; iar o abordare a problemei Basarabiei din perspectiva relaţiilor româno-ruse era de neconceput.
Apărută în 1963 sub egida Academiei Române şi a Institutului de Studii Româno-Sovietic, lucrarea Studii privind
relaţiile româno-ruse a încercat o tratare a evoluţiei acestor relaţii de la mijlocul secolului al XVII-lea şi până la
primul război mondial, sărind însă de la secolul XVIII la perioada 1828-1829. Evident, nu se pomeneşte nimic
despre momentul 1812, iar relativ la Primul Război Mondial, referirile se fac doar la participarea marinarilor români
la mişcările revoluţionare de la sfârşitul anului 1917 şi începutul anului 1918 în porturile dunărene Ismail şi
Chilia Nouă 4 .
„Linia rolleriană”, de inspiraţie exclusiv sovietică a scrierii istoriei o întâlnim şi în Dicţionarul enciclopedic
Român din 1962, ale cărui formulări în privinţa Basarabiei sunt aproape identice cu cele din Marea enciclopedie
Sovietică din 1950 5 . Astfel, se face referire la faptul că “după Pacea de la Bucureşti (1812), Basarabia a intrat în
componenţa Rusiei”; mai mult, în ianuarie 1918 guvernul burghezo-moşieresc al României a ocupat Basarabia”;
în schimb, ultimatumul (şi ocuparea practic a Basarabiei) în iunie 1940 era prezentat ca “rezultat al convorbirilor
între guvernul sovietic şi guvernul României”, în urma cărora “Basarabia a fost restituită Uniunii Sovietice” 6 .
Într-un regim totalitar, ştiinţa şi cultura sunt transformate în instrumente de realizare a politicii respectivului
regim. Istoriografia nu a făcut excepţie de la această evoluţie, astfel că apariţia unor divergenţe între Moscova
şi Bucureşti, în 1964, a fost însoţită de o mişcare asemănătoare în dimensiunea istoriografică. Ne referim aici la
apariţia în 1964 a celui de-al treilea volum din Tratatul de istoria României, volum în care caracterul antirusesc
capătă contur, aducându-se în discuţie atât tratatul de la Luţk din 1711 cât şi momentul primului rapt teritorial, din
1812: ”Principatele române, ocupate încă de la începutul ostilităţilor, au fost evacuate de Rusia, afară de teritoriul
dintre Nistru şi Prut, care a fost încorporat Imperiului Rus” 7 .
Anul 1964 a reprezentat un moment de cotitură în ceea ce priveşte relaţiile cu Uniunea Sovietică, o distanţare
de „marele frate” de la Răsărit. Nu era vorba de o schimbare a fundamentelor care se aflau la baza regimului comunist
de la Bucureşti, ci de o „erezie” ce avea ca obiectiv tocmai întărirea puterii clasei politice de aici, de extinderea
în cadrul populaţiei a legitimităţii sale, prin apelarea la pârghia naţionalistă, opusă tendinţelor monopoliste,
pe plan economic dar şi politic, promovate de Uniunea Sovietică. Dezbaterea istoriografică a istoriei şi evoluţiei
teritoriului dintre Prut şi Nistru a reprezentat un instrument în cadrul acestui proces.
“Lovitura” în plan istoriografic a fost dată de publicarea, în decembrie 1964, sub egida Academiei Române a
lucrării note asupra românilor. Manuscrise inedite, în fapt patru manuscrise ale lui Karl Marx realizate în 1856-
1859. Deşi editorii - Andrei Oţetea şi Gh. Zane - au încercat să acrediteze, în introducere, ideea că manuscrisele
reprezentau veritabile mărturii de gândire marxistă, scopul politic al acestei mişcări era bine determinat, având în
vedere aprecierea Rusiei ca putere imperialistă şi reacţionară de către Marx. Evident, de aici rezulta şi caracterul
anexării din 1812 8 . Karl Marx denunţa exploatarea Principatelor Dunărene, menţiona diversele planuri de anexare
totală sau parţială a acestora şi considera momentul 1812 ca un act ilegal. Mai mult, la sfârşitul unuia din manus-
1 ibidem, 545 - 546.
2 ibidem, 673.
3 van MEURS 1996, 264.
4 Studii... 1963, 339 - 358.
5 BRUHIS 1992, 94.
6 Dicţionar…/ I 1962, 307 - 308.
7 istoria României/III 1964, 611.
8 van MEURS 1996, 271.
– 1 –