Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

ıdeoloGıa Şı adevărul ıstorıc În ıstorıoGraFıa romÂnească
Şı moldovenească. unele consıderaŢıı
– 1 –
emanuel PlOPeanU
universitatea “Ovidius”, Constanţa
Începând cu anul 1948, am asistat în România la formarea “frontului istoric”, noţiune care prin conotaţiile sale
cazone, sugerează intenţiile regimului: destituiri succesive, mobilizarea permanentă a istoricului, stricta supraveghere
a activităţii lui. Practica terorii staliniste se subsuma, în bună măsură, aşa-numitului principiu al dominoului.
Dosarele unui proces anume conţineau, in nuce noi rechizitorii, viitori inculpaţi. Prin analogie, normele de
lucru impuse istoricului prevesteau repetate admonestări dar, mai ales, previzibile epurări 1 .
Eliminarea morală şi uneori chiar fizică a profesioniştilor în scrierea istoriei, având în spate bogata experienţă
a perioadei interbelice, a fost însoţită de apariţia şi manifestarea oamenilor de încredere ai partidului, transformaţi
în specialişti peste noapte, având ca scop aservirea istoriei politicii, fenomen ce a caracterizat primul deceniu
post 1948. Abia în prima parte a deceniului şapte putem constata o oarecare revenire la normalitatea ştiinţifică,
sau la “reinterpretarea adevărurilor istorice abia interpretate” 2 fără a depăşi însă cadrele permise de nomenclatura
politică. Această perioadă a fost urmată de “relaxarea ideologică”, acoperind anii 1965-1971, şi, în condiţiile înăspririi
ideologice produse sub influenţă chino – nord-coreeană, după 1971, de creşterea importanţei culturnicilor,
capabili să folosească trecutul în scopul descoperirii şi lansării unor noi mituri, al căror ultim beneficiar avea să
fie conducerea de partid şi de stat.
Faptul istoric propriu-zis a fost, de asemenea, „victima” frontului istoric şi a scrierii istoriei pe baza principiilor
marxist-leniniste. Deturnarea s-a produs fie prin schimbarea adevăratelor semnificaţii ale unui eveniment sau proces
istoric, fie prin trecerea sub tăcere a unor desfăşurări istorice care ar fi pus în pericol atât relaţiile cu “marele
vecin şi prieten de la Răsărit”, dar mai ales fundamentele istorice şi politice ale regimului de la Bucureşti. “Cazul”
Basarabiei se încadrează în această tipologie. În primul deceniu postbelic a fost imposibilă aducerea în discuţie
situaţia acestei provincii româneşti şi a originii etnice adevărate a populaţiei, altfel decât o impunea “prietenia cu
marele popor sovietic”, evident incompatibilă cu realitatea istorică a anexării acestei provincii atât la 1812 cât şi
la 1940, numai pe baza dreptului forţei.
“Construcţia” noii istorii a românilor a avut la bază o lucrare “fundamentală”, care a jalonat creaţiile ulterioare.
Acest rol l-a avut istoria României a lui Mihail Roller, apărută în mai multe ediţii, lucrare în care momentele importante
din istoria Basarabiei au fost tratate în spiritul directivelor impuse de noile raporturi româno - sovietice. Astfel,
în ediţia din 1947 tratarea Păcii de la Bucureşti din 1812 a fost evitată, arătându-se doar că în urma ei “s-au eliberat
noi teritorii de sub jugul turcesc”, în timp ce ediţiile ulterioare au înlăturat complet şi această precizare, trecând direct
de la războiul ruso-turc din 1787-1792 la revoluţia din 1821 3 . Aceeaşi situaţie o întâlnim într-o altă lucrare a lui Mihai
Roller, Studii şi note privind istoria României, apărută în 1956; nu este nimic surprinzător, având în vedere că autorul
ţine să precizeze că „Generaţiei de istorici care îşi desfăşoară activitatea în regimul democrat-popular îi revine sarcina
de cinste...să scoată la iveală relaţiile frăţeşti dintre poporul român şi poporul rus” 4 .
În acelaşi an vedea lumina tiparului istoria Republicii Populare Române, apărută sub redacţia aceluiaşi Mihail
Roller, de fapt o reeditare a istoriei României din 1947. În ceea ce priveşte consecinţele războiului ruso-turc din
1806-1812 se afirmă că „Basarabia a fost smulsă din sistemul Imperiului Otoman şi eliberată de sub barbarul jug
turcesc. Sub influenţa statului rus, mai dezvoltat, a fost grăbit procesul de descompunere a feudalismului, precum
şi procesul de dezvoltare a sistemului capitalist, ceea ce în mod obiectiv, a însemnat, cu tot caracterul înapoiat
al politicii ţariste, un fapt înaintat” 5 . În aceeaşi perspectivă, unirea din 1918 era privită ca o consecinţă a politicii
„guvernului recţionar român” care, „folosind situaţia grea a tinerei republici sovietice, o atacă şi ocupă Basarabia
1 MIHALACHE 1999a, 79. Despre atmosfera din institutele de cercetare şi universităţi în această perioadă vezi şi PRODAN 1993, 66–73,
el însuşi unul din beneficiarii epurării din Academia Română, al cărei membru a devenit în 1948 (vezi MIHALACHE 1999b, 63).
2 GEORGESCU 1991, 51.
3 ibidem, 34.
4 ROLLER 1956, 44 - 45.
5 istoria Republicii Populare Române... 1956, 310 - 311.
Analele ANTIM. Revistă de istorie, 8, 2008, p. 194-202