Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

aplicată, care să studieze „necesităţile sanitare şi de ocrotire specifice ţării, făcând anchete şi cercetări ştiinţifice” 1 .
Articolul 24 indica că vor fi organizate cursuri de perfecţionare pe lângă Institutul de seruri şi vaccinări „Dr. I.
Cantacuzino”, Institutele de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti, Cluj, Iaşi; Institutul Chimico-Farmaceutic.
Această lege mai prevedea ca judeţele conduse de un igienist specializat să fie împărţite în plăşi sanitare, compuse
din una sau mai multe plăşi administrative. Populaţia unei plăşi sanitare nu putea să depăşească 100 000 de locuitori.
La reşedinţa plăşii trebuia să funcţioneze un spital de plasă, întreţinut din bugetul statului.
Medicul igienist de plasă şi medicul dispensarului mixt trebuiau să participe la acţiunile culturale ce se organizau
în sate; să desfăşoare activitate de propagandă igienico-sanitară. Medicul igienist avea sediul obligator şi
permanent la reşedinţa plăşii sanitare.
Art.179 stabilea că „nici un medic nu se poate intitula specialist în vreuna din ramurile medicale, dacă nu are
dreptul la liberă practică a specialităţii. Diploma de specialist o acordă facultăţile de medicină, iar libera practicare
a specialităţii o dă Ministerul.”
Art. 180 prevedea că „Regulamentele care vor fixa pe specialităţi durata stagiilor şi a cursurilor se vor alcătui
din facultăţile de medicină şi vor fi uniforme pentru toată ţara.” Dispoziţii asemănătoare sunt şi în Legea învăţământului
superior din 1932. art. 72 prevedea că „doctorii în medicină umană şi veterinară ce vor dori să obţină
titlul de doctor specialist în anumite ramuri ale medicinei, sunt obligaţi să urmeze toate cursurile de specializare
prevăzute în regulamentele facultăţilor respective, după care vor obţine un certificat de specializare... Termenul
pentru studiile de specializare nu poate trece de doi ani” 2 .
Dacă am vorbit despre învăţământul medical, trebuie să menţionăm că, între 1929-1933 acesta cunoaşte o
continuă extindere, prin sporirea numărului de studenţi, de cadre şi discipline. Studiile se făceau la Facultatea de
Medicină din Bucureşti. Încă în 1832 generalul P. Kiselev a numit o Comisie pentru a reorganiza Şcoala în Muntenia.
Comisia a propus ca pe lângă Cursurile superioare de drept, literatură şi limbi străine, de la Şcoala Centrală,
să se adauge cursuri speciale de medicină, igienă şi arhitectură 3 .
Facultatea de Medicină din Bucureşti începe să funcţioneze printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 2
noiembrie 1869. Cu timpul învăţământul medical se modifică după elaborarea mai multor regulamente. Amintim
despre Regulamentul din 1920, care prevedea că durata studiilor medicale este de 5 ani. Toate „clinicile de specialitate”
se făceau în anul cinci. Erau cinci examene la fine de an şi un examen de doctorat, după care aspirantul
urma să susţină o teză. Examenul de doctorat era compus din trei probe: clinică medicală cu una din specialităţi;
clinică chirurgicală; clinică obstetricală.
La 1924 Facultatea avea 36 de catedre şi 32 de conferenţiari. În anul 1923 a fost elaborat un nou regulament,
prin care numărul anilor de studii se ridica la 6 ani. Se prevedeau şase examene de doctorat, care corespundeau
anilor de studii şi un al şaptelea examen, care include clinica medicală, clinica chirurgicală şi teza de doctorat 4 .
Noul Regulament din 1933 prevedea durata studiilor de şase ani. Fiecare an era împărţit în două semestre: de
iarnă şi de vară.
În 1923 s-a produs un eveniment mult aşteptat: a fost înfiinţată Facultatea de Farmacie din Bucureşti 5 . Iniţial,
Facultatea avea 4 catedre, avându-i ca decan pe Şt. Minovici. Calea de transformare într-o Facultate de Farmacie
începe prin adoptarea Legii învăţământului superior din 1898, a lui Spiru Haret, prin care s-a codificat egalitatea
în drepturi a Şcolii Superioare de Farmacie cu Facultatea de Medicină, stabilindu-se pentru studenţi aceleaşi
condiţii de admitere. La Cluj la fel, a fost organizat învăţământul famaceutic după modelul celui de la Bucureşti,
ca secţie a Facultăţii de Medicină. Funcţiona o singură Catedră de specialitate, de Farmacie chimică şi galenică,
condusă de Gh. Pamfil. Şi la Iaşi exista învăţământul farmaceutic pe lângă Facultatea de Medicină.
În cadrul învăţământului farmaceutic şi în laboratoarele chimice şi farmaceutice a început activitatea de cercetare
chimico-farmaceutică. Au fost deschise câteva laboratoare particulare de farmacie din Bucureşti , Iaşi, ş. a
oraşe. Existau laboratoare pe lângă unele Ministere.
Un pas înainte în legislaţia farmaceutică a României este înregistrat prin Legea sanitară din 1930, publicată în
1 BORDEA BORDEA 1924, 535.
2 BERCUŞ 1981, 289.
3 ILEA, GHELETER 1963, 15
4 Ibidem, 87.
5 GHEORGHIU 1967.
– 1 –