Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

generale sanitare; fiecare inspectorat având sub protecţia sa mai multe judeţe şi municipii. Serviciul sanitar din
judeţ sau municipiu era condus de un medic primar de judeţ. Mai târziu prin legea sanitară din 1930 se prevedea
înfiinţarea plăţilor sanitare. Medicii de circumscripţii supravegheau starea sănătăţii populaţiei şi luptau cu bolile
epidemice, acordând asistenţă celor din teritoriu; asistenţă materno-infantilă, controlul salubrităţii localităţilor
industriale, activităţi de propagandă sanitară ţineau de obligaţiile medicilor. Deja în 1938 numărul total al circumscripţiilor
sanitare rurale era de 1194, adică la un medic reveneau 4 mii de locuitori 1 . Din 2400 de medici salarizaţi
de Ministerul Sănătăţii în 1938, 948 se aflau în circumscripţii rurale. B. Duţescu comunică că 200 de circumscripţii
erau vacante, ceea ce înseamnă că patru milioane de locuitori ai satelor erau lipsiţi de asistenţă medicală.
În general, Ministerul Sănătăţii la 1926 întreţinea 332 de spitale, cuprinzând 18900 de paturi, iar în 1938 numărul
de spitale era deja de 379, cu 24696 paturi. Plus la toate, ministerul dirija activitatea a 25 de laboratoare de
igienă cu secţii de bacteriologie. Cu toate că statul încerca să asigure tratamentul gratuit al cetăţenilor, populaţia
care făcea parte din organizaţii profesionale continua să-şi organizeze ocrotirea sănătăţii prin mijloace proprii.
Existau asigurări sociale care acordau cotizaţii. Spre exemplu pentru muncitorii căilor ferate erau organizate Direcţiunea
Medicală a Căilor Fierate şi Casa Muncii CFR. Armata îşi avea serviciul sanitar propriu 2 .
În această perioadă iau fiinţă o serie de instituţii de asistenţă medicală susţinute de organizaţii filantropice şi
din bugetul Ministerului Sănătăţii. Am putea numi câteva organizaţii de acest tip: Societatea de Salvare, Societatea
pentru Profilaxia Tuberculozei; spitale ce aparţineau unor comunităţi religioase, spitale şi sanatorii particulare.
Astfel de comunitate religioasă a fost Organizaţia Evreiască fondată în Basarabia în noiembrie 1914. Se ştie că
în teritoriul dintre Prut şi Nistru, în perioada interbelică, locuiau 204858 de evrei, ceea ce constituia 7,2 % din
populaţie. Apare întrebarea de ce a fost creată o astfel de asociaţie? Deoarece chiar la începutul secolului XX
evreii erau consideraţi „cetăţeni de mâna a doua”, cu toate că Constituţia din 1923 declară egalitatea în drepturi a
evreilor cu celelalte naţionalităţi din stat 3 .
O preocupare importantă a medicilor era mortalitatea infantilă înaltă. Din şase copii, care se năşteau, unul murea
înainte de a atinge vârsta de un an. În anii 1930-1931 România ocupa ultimul loc în rândul ţărilor europene cu mortalitatea
infantilă sporită [176 %], în ordine descrescând a mortalităţii urmau: Ungaria cu 154 %, Portugalia cu 144%,
Cehoslovacia cu 138% şi Bulgaria cu 135 % 4 . Durata medie de viaţă în România anilor 1930 era de 41,1 ani.
Printre realizările pozitive ale acestei perioade, în ceea ce priveşte organizarea serviciului sanitar, trebuie să
menţionăm reglementările cu caracter de lege. În anul 1921 a fost emis un decret-lege prin care Direcţiunea Generală
a Serviciului Sanitar, care până atunci a fost ca parte componentă a Ministerului de Interne, a fost unit cu
Ministerul Muncii, astfel fiind organizat Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. În 1923 a fost creat
Ministerul Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale, care prezenta organul tehnic cu dreptul de a coordona şi dirija activitatea
serviciilor şi instituţiilor de asistenţă medicală. Pentru scurte perioade, până în 1944, Ministerul Sănătăţii
a fost contopit cu Ministerul Muncii 5 . Ministerul urma să organizeze, să conducă şi să controleze orice acţiune
sanitară şi de ocrotire socială, publică şi particulară. În 1926 a fost votată legea de organizare a sistemului sanitar
pentru combaterea tuberculozei. A fost creată „Liga Contra Tuberculozei” 6 .
Legea sanitară din 14 iulie 1930, însuma 572 de articole; prevedea că pe lângă minister să funcţioneze un Consiliu
General al Sănătăţii şi ocrotirilor format din mai multe comisii: Comisia Boalelor Infecţioase; Comisia Medicinei
Curative; Comisia Boalelor Sociale; Comisia Salubrităţii şi Igienei Industriei, Comisia Chimico-farmaceutică;
Comisia de Puiericultură; Comisia Asistenţei Sociale, Comisia Deficienţelor; Comisia Centrală Medico-legală
şi Comisia Centrală de Coordonare Sanitară 7 . Aceste comisii pregăteau proiecte de regulamente, având rolul de
organe consultative. Legea din 1930 a încercat o descentralizare financiară a organizării sanitare. Adică urma ca
fiecare instituţie, unitate administrativă, municipiu, judeţ, să manifeste interes pentru problemele de sănătate şi să
susţină financiar spitalele. Articolul 23 prevedea ca pe lângă Ministerul Sănătăţii să funcţioneze institute de ştiinţă
1 Ibidem, Ibidem, 303.
2 Ibidem, Ibidem, 302.
3 COPANSCHII COPANSCHII 1994, 5.
4 DUŢESCU 296.
5 Ibidem, 298.
6 Ibidem, 296.
7 Ibidem, Ibidem, 299.
– 1 –