Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

statul român nu avea cu cine să discute sau să negocieze oprirea violenţelor, iar acţiunea bandelor devenea o mişcare
aservită intereselor locale şi conjuncturale ale diverşilor mitropoliţi. Iminenta cădere a Patriarhului Ioachim
III, constatată şi de ambasadorul rus Zinoviev, l-a determinat pe şeful Bisericii Ortodoxe să solicite sprijinul
României. El a făcut un demers pe lângă ministrul român la Constantinopol “spre a găsi calea unei înţelegeri în
chestiunea cuţovlahă”, exprimându-şi totodată regretul asupra neînţelegerilor dintre autorităţile de la Bucureşti şi
Patriarhie. 1 Nu ştim cum ar fi putut interveni statul român în această dispută şi care ar fi fost mijloacele prin care
îl putea ajuta pe Ioachim III, cert este, însă, faptul că guvernul de la Bucureşti a irosit această ocazie de a negocia
şi de a-şi impune punctul de vedere, răspunzând că: „momentul prezent nu este oportun spre a începe tratative, iar
dacă Sfinţia Sa ar păstra tronul patriarhal va putea căuta atunci terenul unei înţelegeri”. 2 Urmările acestei atitudini
au fost cu atât mai însemnate, cu cât, la 14 martie 1905, criza patriarhală a luat sfârşit în urma sprijinului dat de
Sultan lui Ioachim. Acestuia i s-a dat acordul de a-i elimina din Sinod pe cei opt mitropoliţi opozanţi şi de a-i
înlocui cu alţii. 3 Devenea, astfel, clar că autorităţile române nu se mai puteau aştepta la o atitudine favorabilă a
Patriarhului, din moment ce în situaţia de criză nu au putut ajunge la o înţelegere deopotrivă profitabilă.
Ce avea de făcut România în această situaţie? Soluţiile erau multiple şi aflate în registre diferite. La nivelul
diplomatic, al relaţiei cu Grecia, autorităţile de la Bucureşti puteau solicita continuarea tratativelor sau puteau
întrerupe relaţiile oficiale între cele două ţări. La nivelul propagandei din Macedonia şi al implicării în sprijinirea
aromânilor o posibilă soluţie a venit de la Lazăr Duma, inspectorul şcolilor din cele trei vilaete. El cerea
executivului de la Bucureşti înfiinţarea unui detaşament de 40-50 de persoane, în fiecare comună românească, cu
misiunea de a patrula zi şi noapte, reînfiinţarea poterei, ce funcţionase până în urmă cu şase luni şi înarmarea mai
multor români din fiecare comună, pentru a-şi apăra comunitatea. 4
Problemele apărute în această perioadă au pus România în faţa unei decizii de politică externă, care avea
implicaţii şi asupra programului şi interesului naţional. Criza în relaţia cu Grecia se desfăşura, după cum am constatat,
pe fundalul unei instabilităţi politice regionale, care afecta factorii responsabili şi capabili de a oferi soluţii.
Incapacitatea şi corupţia autorităţilor otomane, tensiunile apărute între Patriarhie şi Sinod, problemele interne din
Austro-Ungaria şi cele din Extremul Orient ale Rusiei au complicat luarea unei decizii şi au determinat autorităţile
române să adopte o politica de expectativă.
Gestul politic ce a acutizat conflictul între cele două state şi a grăbit ruperea raporturilor diplomatice a venit,
paradoxal, din partea Imperiului Otoman. La 9/22 mai 1905 sultanul a consacrat existenţa naţiunii române în Turcia,
conferindu-i, printr-o iradea imperială, drepturi civile egale cu ale celorlalte naţionalităţi. Actul a fost făcut
public la 10/22 mai printr-un comunicat oficial şi în baza lui, membrii comunităţii aromâne puteau fi admişi în
consiliile administrative şi puteau utiliza liber limba română în şcoli şi biserici. 5 Sultanul nu şi-a propus în mod
necesar prin această iradea agravarea tensiunilor între România şi Grecia, deoarece acest conflict nu îi folosea
decât în măsura în care putea să abată atenţia marilor puteri de la problemele cu care se confrunta administraţia
turcă. Actul a fost emis, în primul rând, în urma tratativelor româno-otomane, cu scopul de a reglementa de drept
o situaţie care exista deja în fapt. La aceste presiuni din partea guvernului de la Bucureşti s-au adăugat demersurile
făcute de Rusia şi Germania, ambele puteri având o influenţă de necontestat asupra politicii otomane.
Astfel, Petersburgul s-a arătat favorabil elementului aromân încă din ianuarie 1905, când, în urma discuţiilor
între şeful Legaţiei române din Rusia, G. Rosetti-Solescu şi Lamsdorf, acesta din urmă a trimis instrucţiuni lui
Zinoviev pentru a insista pe lângă Imperiul Otoman în vederea recunoaşterii comunităţii aromâne. 6 Acest sprijin
a fost reconfirmat în aprilie, când ministrul rus de externe a promis că va telegrafia la Constantinopol pentru a
urgenta publicarea iradelei de recunoaştere din partea sultanului. 7 Un ton mult mai tranşant l-a adoptat Germania,
care prin vocea lui Bulow a ameninţat Turcia cu „consecinţe politice inevitabile pentru atitudinea guvernului
imperial faţă de România.” 8 Atitudinea Berlinului trebuie privită în contextul interesului de moment al părţii ger-
1 AMAE, Problema 21, vol. 46, 1905, f. 69r.
2 ibidem.
3 AMAE, Problema 21, vol. 47, 1905(martie-iunie), f. 26.
4 AMAE, Problema 21, vol. 46, 1905, f. 99.
5 Documente diplomatice. Afacerile..., 1905, 31.
6 TEODOR 2003, 48.
7 ibidem, 50.
8 ibidem, 53.
– 1 1 –