Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

„proBlema aromÂnă” Şı cauZele ruperıı relaŢıılor romÂno-elene (1 0 )
– 1 –
Ionuţ NISTOR
Începutul de secol XX a însemnat, pentru politica externă românească, orientarea tot mai evidentă spre problemele
din Balcani, în încercarea Bucureştiului de a se impune ca factor de echilibru, dar şi ca putere cu interese
speciale în regiune. În aceste condiţii, relaţiile cu statele din Peninsulă constituie o preocupare prioritară pentru
cercetătorul care îşi propune să analizeze strategiile diplomatice ale României până la declanşarea Primului Război
Mondial. Deşi fundamentale pentru a reconstitui mozaicul de interese şi de factori care au influenţat deciziile
de politică externă ale Bucureştiului, raporturile cu Grecia şi în special problema ruperii legăturilor diplomatice
în perioada 1906-1911 şi-au găsit locul destul de puţin între temele de cercetare ale istoriografiei române. Contribuţiile
lui Gh. Zbuchea 1 , Constantin Velichi 2 , Nicolae Sărămandru 3 , Şt. Petrescu 4 , Emil Ţîrcomnicu 5 şi Spiridon
Sfetas 6 , deşi importante şi interesante, nu au abordat decât secvenţial şi lapidar problema. În aceste condiţii ne
propunem să analizăm originile conflictului diplomatic româno-elen, în încercarea de a depista sursele tensiunilor
şi de a constata dacă problema aromână a fost motivul principal al disputei sau doar un pretext.
Cumpăna secolelor XIX-XX a găsit cele două state în raporturi bune, de colaborare, raporturi încurajate şi de
unele puteri continentale. La 4 decembrie 1900, în cadrul întâlnirii dintre Constantin Naum, ministrul plenipotenţiar
de atunci al României şi regele George I, acesta a declarat că îşi doreşte o alianţă cu statul român şi că va face
tot ce îi stă în putinţă pentru a o realiza. Ideea nu era, însă, una originală, întrucât ea a fost sugerată de Goluchowsky,
în cadrul întrevederii avute la Viena cu suveranul grec. Planurile Austro-Ungariei vizau crearea unei alianţe
între cele două state pentru a contracara tendinţa Serbiei şi a Bulgariei de apropiere. Imixtiunea Austro-Ungariei
în zonă era evidentă din moment ce şi partea română, aliată a monarhiei dualiste, a primit favorabil propunerea
Greciei. Ba chiar, în discuţiile bilaterale ce au avut loc în iarna lui 1900 între Al. Marghiloman, ministru de externe
şi G. Argyropoulos, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Bucureşti, executivul român s-a arătat dispus
să recunoască, printr-un protocol anexat la convenţia comercială, calitatea de persoană juridică comunităţilor greceşti
din România. La 15/31 decembrie 1900 a fost semnată la Bucureşti convenţia între cele două state, iar prin
protocol erau recunoscute comunităţile din Brăila, Galaţi, Calafat, Mangalia, Constanţa, Tulcea, Sulina şi Giurgiu.
Ele aveau dreptul să deţină propriile şcoli, biserici şi imobile, iar cetăţenii şi vasele comerciale ale celor două ţări
beneficiau de clauza naţiunii celei mai favorizate. 7
Relaţiile cordiale între cele două state au devenit evidente odată cu întâlnirea de la Abazzia a celor doi suverani:
Carol I şi George I. Discuţiile au avut, însă, un caracter privat, nu politic, fapt ce a redus şansele încheierii
unui acord de colaborare, eventual a unei alianţe politice. Unul dintre punctele puse în discuţie a fost şi cel al
situaţiei românilor din Macedonia. Acest aspect a fost menţionat şi în convorbirile lui Romanos, ministrul grec
de externe, cu Dimitrie I. Ghica, căruia oficialul de la Atena i-a declarat că la întoarcerea de la Abazzia, George I
a dat instrucţiuni agenţilor consulari din Imperiul Otoman să nu creeze dificultăţi bunei funcţionării a bisericilor
şi şcolilor române. 8 Poziţia diplomaţiei elene nu era, însă, una consecventă, ba chiar poate fi suspectată de duplicitate.
Pe de o parte încerca să pună bazele unei colaborări cu statul român, iar pe de altă parte acţiona împotriva
intereselor populaţiei româneşti din Macedonia, pe diferite căi. Cea mai simplă şi eficientă dintre acestea era
structura ierarhizată a Bisericii. Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea grecii au fost singurii care au avut o ierarhie
clericală în Imperiul Otoman, în frunte chiar cu Patriarhul de la Constantinopol, iar preoţii lor erau singurii
abilitaţi şi recunoscuţi pentru a oficia ceremoniile religioase (evident în limba greacă). În acest caz, „slujitorii
Domnului” acţionau ca adevăraţi agenţi ai propagandei şi idealurilor greceşti, încercând să atragă sau să menţină
1 ZBUCHEA 1999.
2 VELICHI 1969.
3 SĂRĂMANDRU 1988.
4 PETRESCU 2001.
5 ŢÎRCOMNICU 2003.
6 SFETAS 2003.
7 VELICHI 1969, 531.
8 ibidem, 534.
Analele ANTIM. Revistă de istorie, 8, 2008, p. 157-163