Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

Poporul a fost perceput ca un complex de evidenţe şi miraje, un anume model de identitate comună, unde se
întâlneau elanurile fraternaliste, solidarităţile privind decepţiile vieţii cotidiene, dar şi speranţele1 .
Varianta moldovenească a revoluţiei a fost pecetluită de atitudinea violentă a domnitorului Mihail Sturdza,
aflat în faţa unei presupuse pierderi a puterii, care, în fapt, nu avea suport real. Adunarea Stărilor Moldovei din
martie 1848 de la hotelul ieşean Petersburg, nu s-a dovedit un bastion împotriva conducătorului tiranic, ci dimpotrivă,
şi-a manifestat fidelitatea faţă de acesta, după cum a constatat şi Mihail Kogălniceanu: revoluţionarii îl
vroiau pe dânsul şi erau gata să îl protejeze cu sângele lor2 . Pentru a sublinia această stare de fapt, se consfinţea
sfânta păzire a Regulamentului Organic. Acelaşi Mihail Kogălniceanu, personalitate substanţială a culturii naţionale,
a stabilit atitudinea moderată a adunării din martie : toţi au hotărât să nu iasă din legalitate şi numai prin
legalitate să alineze suferinţele ţării. Drumul legalităţii era de preferat, deoarece însăşi ocârmuirea, prin noul
ei ministru manifesta dorinţa de a introduce de la sine îmbunătăţiri3 . Această atitudine moderată contrazice linia
partidului care desemna un aprig război civil în Moldova.
În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat pe cale revoluţionară, după modelul revoluţiei din Franţa.
Scopurile revoluţiei urmăreau răsturnarea regimului existent şi edificarea unuia nou, modern. La 9 iunie, la Izlaz,
s-a desfăşurat o adunare populară, unde Ion Heliade Rădulescu a prezentat o Proclamaţie, pe baza căreia a fost
declanşată, la 13 iunie, o puternică insurecţie la Bucureşti. Situaţia a devenit inflamantă, iar domnitorul George
Bibescu s-a văzut nevoit să abdice şi să fugă în Transilvania. Conducerea ţării a fost încredinţată unui guvern
provizoriu, prezidat de mitropolitul Neofit şi având în componenţă personalităţi ca: Heliade Rădulescu, Nicolae
Bălcescu, Christian Tell, C.A. Rosetti etc. Guvernul provizoriu exercita atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă
şi avea misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 de puncte ale Proclamaţiei de la Izlaz. Revoluţia
a eşuat ca urmare a intervenţiei militare imperialiste otomane, care prin Fuad Paşa a intrat în Bucureşti pe 13
septembrie, a învins rezistenţa detaşamentului de pompieri în luptele de pe Dealul Sprii, restaurând prevederile
Regulamentului Organic4 .
Particularităţile Revoluţiei de la 1848 au rezultat din statutul juridic diferit al ţărilor române. Moldova şi Ţara
Românească se aflau sub suzeranitatea Porţii şi a protectoratului ţarist, iar Transilvania şi Bucovina sub stăpânirea
habsburgică, corelându-şi astfel, acţiunile insurecţionale cu desfăşurarea revoluţiei în imperiu. Au existat trăsături
comune atât pe plan european, cât şi în dimensiunea naţională a problemei. Se remarcă unitatea ideatică a mişcării
prin eliberarea ţăranilor, afirmarea dezideratelor naţionale, libertatea politică, promovarea constituţionalismului.
Unii istorici au încercat să demonstreze că revoluţia paşoptistă a fost, în ţările române, de sorginte burgheză:
Principatele, în ciuda piedicilor, au început să cunoască, cu mult înainte de 1848, o dezvoltare capitalistă în
economia lor5 . Continuând argumentaţia, elementele capitaliste şi-ar fi început existenţa încă din secolul al XVii
- lea, o dată cu dezvoltarea atelierelor manufacturiale. Prin creşterea exportului de grâne, ele încep a fi atrase din
ce în ce mai mult pe piaţa internaţională a schimbului de mărfuri6 . Această teorie prezintă amprenta nerespectării
adevărului istoric. Astfel, aceste elemente capitaliste aveau să apară împreună cu aşa-zisele ateliere manufacturiale
doar după cel puţin un secol. Seamănă, mai degrabă, cu o încercare disperată de a aplica doctrina marxistă,
conform căreia revoluţia proletariatului trebuie să fie determinată cronologic şi evenimenţial de cea burgheză. Or,
în cazul ţărilor române, era o realitate imposibilă.
Evoluţia Imperiului Habsburgic în vremea revoluţiei demonstrează fără niciun dubiu că nu politica divide et
impera, atât de obsesiv repetată în cercurile comuniste, a salvat monarhia la 1848, ci loialitatea dinastică, într-un
stat cu atâtea centre de putere şi interese divergente7 . Marx şi Engels, participanţi la evenimentele revoluţionare,
erau duşmani declaraţi ai Coroanei Habsburgice, considerată principala piedică în înfăptuirea unităţii germane.
Din această cauză, au acordat atâta atenţie Revoluţiei din Ungaria şi i-au categorisit pe cei care se împotriveau
reconstrucţiei statului Coroanei Sfântului Ştefan, drept unelte ale contrarevoluţiei. Obsedaţi de pericolul pan-slavismului,
ca o justificare a prezenţei ruse în suprimarea revoluţiei, au forţat interpretarea diferitelor opţiuni ale na-
1 Ibidem 11 11
2 BODEA 1982, 366.
3 Ibidem 365.
4 Ibidem 439.
5 ROLLER 1948, 72.
6 Ibidem
7 MAIOR 1998, 11.
– 1 1 –