Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

în plan catedrala, mănăstirea, şcoli pentru fiii iobagilor români, case pentru meseriaşi. Blajul va dobândi statutul
organic de reşedinţă episcopală, prin bula papală Rationi congruit din 1721. În secolul al XIX-lea, referindu-se la
Blaj, poetul Mihai Eminescu exclama: „De aici a răsărit soarele românilor” 1 . În mănăstire s-au aşezat călugării
Grigore Maior, Silvestru Caliani şi Gherontie Cotore, care vor deveni cei dintâi dascăli ai şcolilor din Blaj. În
1759, Blajul e declarat târg (oppidum).
Pentru conducerea extinsei sale dieceze de 44 protopopiate cu peste 2740 de preoţi, el şi-a ales doi vicari: Nicolae
Pop şi Ştefan Pop Timandi. Sub conducerea lui Inochentie s-au ţinut cinci sinoade între 1732 şi 1744. Unirea
cu Roma a fost considerată de venerabilul episcop o sursă de drepturi umane, individuale şi colective fundamentale.
Fidelitatea sa faţă de Biserica Greco - Catolică şi Biserica Romano – Catolică se întrevede din testamentul
său din 22 august 1768: ,,ultima dorinţă a vieţii mele să o sfârşesc în mărturisirea credinţei catolice şi în unirea
cu Sfânta Biserică Romană pe care totdeauna am iubit-o şi cât am putut n-am încetat de a o mărturisi” 2 . David
Prodan (1902-1993), regretatul istoric, academician, profesor la Universitatea din Cluj, specialist în istoria evului
mediu, concluzionează în lucrarea sa Supplex libellus Valachorum (1967) că intransigentul episcop este ,,în istoria
noastră, indiscutabil, cea mai puternică personalitate politică a poporului român în secolul al XViii-lea” 3 ,
opinie la care aderă şi poetul şi filosoful Lucian Blaga.
Convins că historia magister vitae, conştient de faptul că puterea popoarelor rezidă în cultură, educaţie şi
credinţă, Inochentie Micu a fost un exponent energic şi ireductibil al intereselor românilor transilvăneni pe care
i-a iubit şi primul care a introdus conceptul de ,,naţiune română”. Vorbind, pe lângă română, cu distincţie şi dezinvoltură
limba latină (limba dezbaterilor din Dietă), cunoscător al limbilor italiană, germană şi maghiară, în care se
exprima cu eleganţă, teolog de o erudiţie şi sârguinţă ieşite din comun, de o inteligenţă excepţională, trudind zi şi
noapte pentru idealurile neamului său, impetuos în discuţiile contradictorii din Dietă, afirmându-şi cu mândrie în
faţa intoleranţei aristocraţilor venali originea română ţărănească, lupta cu energie, fără compromisuri, ori de câte
ori interesele românilor erau lezate, s-a împotrivit până şi controlului ecleziastic iezuit, acceptat de predecesorii
săi.
Conştient de necesitatea efectuării de studii superioare în centrele de mare cultură ale Occidentului, a selecţionat
tineri români capabili pentru şcolile înalte de la Roma şi Viena. Sub episcopatul său, pleacă primii bursieri la
Roma, cu un secol mai devreme decât o vor face tinerii fii de boieri din Moldova şi Ţara Românească, care-şi vor
definitiva studiile în Occident, mai ales, în Franţa, Italia, Germania şi Austria.
Prelatul, de vastă cultură, va fi numit de Nicolae Iorga ,,cel dintâi om modern”. Inochentie Micu a fost interesat
de literatura juridică, canonică şi civilă. Temelia culturii sale în dreptul canonic este lucrarea iezuitului bavarez
Wilhelm Pichler, ,Candidatus jurisprudentiae sacrae seu juriscanonici, apărută în cinci volume la Inglostadt, în
1724. Această lucrare se păstrează la Biblioteca Academiei, filiala Cluj-Napoca, având pe foaia de titlu un ex-libris
al său din 1729. Se poate crede că literatura juridică este adiacentă temperamentului şi carierei sale de militant
politic, ipostază care cerea cunoştinţe solide de drept.
Restul lecturilor sale pregătitoare definesc un om de cultură animat de marea literatură europeană a epocii
sale.
În biblioteca lui Inochentie se păstrează o crestomaţie poetică a italianului Octavianus Fioravanti Mirandula,
intitulată illustrium poetarum flores, apărută la Basel în 1583. Este o colecţie de versuri din marii poeţi latini ai
antichităţii, organizată alfabetic, după o tematică etică, cu lecturi poetice exemplare despre soartă, iubire, fericire
etc. Inochentie a transcris această carte, într-o interpretare proprie, lăsându-ne un amplu manuscris cu acelaşi titlu.
El este dovada gustului pentru marea poezie a antichităţii latine. Inochentie este primul român, mare devorator
de poezie clasică latină, lucru pe care istoricii literari l-au remarcat, cu ocazia unei ediţii româneşti a acestui manuscris.
4
De asemenea, ilustrul ierarh scrie, între anii 1744-1746, un arhieraticon, o operă originală, editată în anul
2000 de Editura România Press, după originalul manuscris. 5
1 CHINDRIŞ 1998, 4.
2 CUCERZAN 2000, 80.
3 MIRCEA 2000, 39.
4 MICU-KLEIN 1992.
5 MICU-KLEIN MICU-KLEIN 2000.
– 1 –