Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

ımportanŢa proGramelor polıtıce susŢınute de epıscopul
ıoan ınocHentıe mıcu-Kleın Şı cauZele eXıluluı său
Florica-elisabeta NUţIU
Biblioteca Centrală a Universităţii de Medicină şi Farmacie Târgu-Mureş
Episcopul Ioan Inochentie Micu-Klein (Clain) este iniţiatorul luptei politice programatice
a românilor din Transilvania. Personalitate de excepţie a istoriei României, eruditul
teolog a fost în secolul al XVIII-lea un strălucit militant pentru emanciparea socială şi
politică a românilor transilvăneni de sub anacronica dominaţie austro-ungară.
Păstrarea identităţii naţionale a poporului român, aşezat la confluenţa a trei mari imperii
expansioniste – Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic – n-ar fi fost
posibilă fără munca creatoare şi devotamentul unor mari bărbaţi ai neamului românesc.
Unul dintre aceştia, a cărui aureolă nu va fi niciodată estompată de infinita curgere a timpului,
este episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu-Klein.
El s-a născut la 24 iunie 1692 în satul Sadu, veche aşezare românească din actualul
judeţ Sibiu, situată pe marginea râului cu acelaşi nume. Provenea dintr-o familie de ţărani
liberi de pe Pământul Crăiesc (Fundus Regius).
Ca şi Lucian Blaga, ilustrul poet şi filosof român, care i-a dedicat pagini memorabile,
Inochentie a prins în copilărie a comunica oral mai târziu – poate un semn al Providenţei, remarcă I.P.S. Lucian1 .
A studiat în şcolile iezuite din Sibiu, Cluj şi Târnavia (azi în Slovacia). În 1726 a fost primit în congregaţia
iezuită la Institutul din Târnavia (Sâmbăta Mare), unde studiau mai mulţi români din Transilvania.
Sinodul întrunit la Făgăraş, la 4 iunie 1728, l-a propus pentru Scaunul episcopal, rămas vacant după moartea
lui Ioan Giurgiu Patachi, pe o listă cu trei candidaţi, pe când era student în al treilea an la Institutul din Tirnavia.
Avea 36 de ani, iar situaţia economică şi culturală a românilor era mizeră.
Împăratul Carol VI (1711-1740) îl alege dintre cei trei candidaţi, numindu-l episcop al românilor uniţi din
Transilvania şi Ungaria. În 1729 i se conferă de împărat titlul nobiliar de baron de Sad. E consacrat episcop grecocatolic
de Alba Iulia şi Făgăraş, la 5 noiembrie 1730, acordându-i-se de către Carol VI, în 1732, un loc în Dieta
transilvană care îşi avea sediul, pe atunci, la Sibiu. Instalarea lui Inochentie în Scaunul episcopal s-a făcut cu
întârziere, abia în 28 septembrie 1732.
Pentru a reliefa activitatea desfăşurată de episcopul unit Inochentie Micu-Klein trebuie să facem o succintă
incursiune în atmosfera încărcată de speranţă a secolului al XVIII-lea şi menţionarea unor circumstanţe politice
de la finele veacului precedent.
În acel timp, în Europa, Leopold I, din dinastia de Habsburg, împărat al Sfântului imperiu roman, de naţiune
germană (1658-1705), rege al Ungariei (1655-1687) şi Boemiei (1657-1705), poartă două războaie împotriva Imperiului
Otoman, cel din urmă (1683-1699) încheiat prin Tratatul de Pace de la Karlowitz (26 ianuarie 1699), prin
care Poarta recunoaşte trecerea Transilvaniei, Croaţiei şi Sloveniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.
Prin actul constituţional din 4 decembrie 1691 al împăratului Leopold I, Principatul Transilvaniei este direct
subordonat împăratului; sunt confirmate privilegiile celor trei naţiuni politice – maghiari, saşi şi secui – şi drepturile
celor patru religii recepte (catolică, calvină, luterană şi unitariană). Se menţine discriminarea, legislaţia
segregaţionistă a Principatului, rămânând în vigoare: Tripartitum-ul lui Werböczi (1514), Approbatae Constitutiones
(1653) şi Compillatae Constitutiones (1669), deşi în conscripţia din 1760-1762 românii reprezentau 66% din
populaţia Principatului, ungurii şi secuii – 21%, saşii – 11 %, alţii – cca. 2,2 % 2 .
Transilvania, care fusese aproape un secol şi jumătate principat sub protectorat turcesc, trece din 1688 sub
stăpânirea austriacă. Prin legile discriminatorii la care ne-am referit, românii devin ,,toleraţi” şi ,,străini” pe pământul
strămoşesc3 .
1 MUREŞAN 2000, 7-11.
2 NISTOR 2000a, 58-71.
3 SUCIU 2000, 53-57.
Analele ANTIM. Revistă de istorie, 8, 2008, p. 120-125
– 1 0 –