Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

lui. După Poltava însă, „precum se socotea a fi de săug dosul şi-au arătat”, părăsind dezorientat câmpul de luptă 1 .
Victoria lui Petru I este sărbătorită de cărturar ca una personală, care a fost obţinută „împotriva trufaşului neprieten”,
cu ajutorul „celui prea puternic Dumnezeu” 2 .
Nicolae Muste a fost preocupat îndeosebi de şederea lui Carol XII la Bender. Firul povestirii sale despre Carol
XII începe cu sugestia că de „dezmierdat în avere” ce era s-a dovedit a fi un „cheltuitor fără seamă”, încât „nu-l
mai puteau ţine turcii” 3 . Aceasta a fost cauza principală, care i-a silit pe turci să-l ducă pe Carol XII cu forţa din
Bender. Deşi Carol XII se afla într-o situaţie neprielnică pentru el după Poltava, totuşi se arăta „nebiruit”, cerând
chiar de la turci oşti pentru a-l însoţi până în Suedia prin Polonia, ca să-l „vadă lumea mergând cu gloata mare,
să-l slăvească ca pe un craiu nebiruit” 4 . Petru I, socotindu-l „ca un om fără putere şi abia scăpat cu zile 5 ”, nu a
permis acest alai al „şvedului”, de aceea ultimul a fost nevoit să se reîntoarcă în ţară pe ascuns, prin Transilvania,
cu puţină suită.
Ion Neculce descrie numai calităţile lui Carol XII, prezentându-ne chiar şi chipul acestui rege şi afirmând că, la
începutul Războiului Nordic, în 1700, Suedia „era o ţară puternică, craiul lor tânăr de 16 ani, bun viteaz, dârzu…” 6 .
În ce-l priveşte pe autorul anonim al Cronicii Ghiculeştilor, acesta a redat portretul lui Carol XII prin prisma
angajării turcilor în războiul cu Petru I. Deşi aflat sub ocrotire turcească, ultimii într-un moment dat l-au socotit
„ca duşman” – lucru asociat de autor cu o pedeapsă pentru „atâtea rele şi distrugeri pe care le-au pricinuit” 7 – şi
l-au atacat la Varniţa. Conflictul cu Danemarca a fost ultimul în viaţa lui Carol XII şi s-a dovedit a fi ultimul act de
afirmare a sa, deoarece, fiind ucis de glonţ, „aşa i-a fost sfârşitul acelui crai vestit care se scria: leu nebiruit” 8 .
Nicolae Costin mai invoca şi forţa divină, căci „cu ajutorul celui prea puternic Dumnezeu toată neprieteneasca
greime cea în lumea vestită”, care nu puţină frică au făcut în Europa în mâna ţarului Petru au căzut 9 . Astfel, putem
conchide că opiniile ce rezultă din cronografia de la sfârşituşl sec. XVII – începutul sec. XVIII privitoare la străini
s-au format în dependenţă de influenţa exercitată de aceştia asupra Ţării Moldovei. Dat fiind că relaţiile cu vecinii
au avut deseori urmări nefaste pentru ţară, imaginea acestora în cronici reflectă subiectiv această stare de fapt.
Totuşi, imaginea străinilor transmisă cititorilor a înclinat spre un dinamism obiectiv, conţinând şi laturi pozitive.
Asemenea trăsături pozitive au fost creionate cu precădere în opera lui Ion Neculce, care deseori îndemna la urmarea
unor pilde 10 date de vecini.
Rolul celorlalte ţări europene, în special al Angliei şi Olandei, în viaţa Europei Răsăritene în această epocă, a
fost destul de redus, limitându-se la medieri destinate să aplaneze diferite conflicte. Astfel, aceste state au reuşit
să promoveze o politică de neamestec în campaniile anti-otomane declanşate la sfârşitul secolului XVII şi primele
decenii ale secolului XVIII.
Pentru ţările române perioada vizată a fost o epocă plină de frământări, cu momente destul de cumplite. Situaţia
oamenilor de rând era tot mai grea, mai ales a ţăranilor, din cauza impozitului mare şi a normei exagerate
de muncă pe moşiile boiereşti, şi nimic nu prevestea o uşurare a poverilor în viitor. Cu toate acestea, în pofida
dependenţei de Imperiul Otoman, a „grecizării” domniei, a pierderilor teritoriale, Moldova şi Ţara Românească
au reuşit să-şi menţină statalitatea şi statutul politic internaţional propriu. Românii au depus eforturti şi pentru a
rezista în faţa ascensiunii celorlalte puteri din zonă. Condiţiile au devenit mai clare atunci când, în 1711, Habsburgii
au reuşit să se consolideze în Transilvania, în timp ce Rusia se voia „puterea protectoare” a românilor şi a
celorlalţi creştini ortodocşi din Imperiul Otoman. Acest imperiu, al „moscalilor”, a căpătat pe parcursul secolului
XVIII o mare autoritate în lumea creştină în urma epuizării statului polonez.
Aşadar, accentuarea dominaţiei străine: habsburgică în Transilvania şi otomană în Moldova şi Ţara Românească,
rămâne să fie numai o caracteristică a epocii, urmată de trecerea unor ţinuturi româneşti de la o oblăduire la
1 Ibidem, 61.
2 Ibidem, 65.
3 MUSTE 1874, 52.
4 Ibidem, p. 53.
5 Ibidem, p. 54.
6 NECULCE 1990, 425.
7 CRONICA GHICULEŞTILOR, 165.
8 URICARIUL 1944, 179.
9 COSTIN N. 1872, 62.
10 NECULCE 1990, 449.
– 11 –