Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

vizată doi sultani au fost înlăturaţi de la domnie de răscoalele ienicerilor: Mustafa II (1695-1703) şi Ahmet III (1703-
1730) 1 . Următorul sultan, Mahmud I (1730-1754), conform Cronicii Ghiculeştilor, a fost un „om înţelept şi chibzuit”.
Decesul său a fost ţinut în secret câteva zile, pentru a evita careva „tulburare şi răzvrătire, după obiceiul barbar al
otomanilor din pricina că toţi nutreau duşmănie împotriva lui” 2 , deoarece „patima lăcomiei şi banilor” care stăpânea
era „un lucru într-adevăr neprielnic oricui şi nu se potriveşte unor regi” 3 . Mahmud I era urât de toţi, deoarece domnia
lui a adus o mare sărăcie în ţară, „cu toate că era un sultan blajin, blând şi se îndupleca uşor, nu era supărăcios şi crunt
ca alţii” 4 . În Cronica Ghiculeştilor găsim deosebit de multe ştiri referitoare la Imperiul Otoman. Este un lucru firesc,
deoarece evenimentele interne şi externe din Turcia îi interesau îndeaproape pe cronicari, ele având implicaţii directe
sau indirecte asupra vieţii din Moldova. Schimbările de funcţionari turci la vizirat, la diferite paşalâcuri, demiterile,
exilările, decapitările sunt relatate în cronică cu multe amănunte, mai mult sau mai puţin precise 5 . În această epocă,
în mai toate ţările intriga juca un mare rol în relaţiile dintre state sau dintre înalţii dregători, în nicio ţară însă intriga
nu ajunsese aşa de departe ca în Imperiul Otoman. Înseşi formele de manifestare a regimului dominaţiei otomane au
fost influenţate, probabil, de calităţile „bune” sau „rele” ale marilor viziri.
Ion Neculce, ca şi autorul Cronicii Ghiculeştilor, acuză şi urăşte întreg „neamul păgân”, care storcea pe seama
domnilor cât mai mulţi bani din Moldova 6 , deoarece fiecare domnie se cumpăra cu bani de la sultan şi o primea
acel care plătea mai mult. Odată cu căpătarea domniei, fiecare domn încerca să-şi recupereze cheltuielile iarăşi
pe contul „Ţării”, promovând în dregătorii, de obicei, pe propriile rude: „oameni lacomi şi răpitori”. Neculce a
fost martor ocular al acestui sistem nemilos, de aceea nu este pagină în letopiseţul său care să nu dezvăluie esenţa
acestui cerc vicios. Toate aceste fărădelegi, făţărnicia, cruzimea, lăcomia, samovolnicia turcilor şi a fanarioţilor au
dus Moldova într-o „stare de plâns”, cum se exprimă Neculce: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire
de străini c-aceştia ai avut. Ce sorţi de viaţă ţi-au căzut…” 7 .
Intrigile dintre Constantin Brâncoveanu şi domnii Moldovei erau cunoscute lui Rami Mehmet-Paşa, care le
folosea pentru a asigura controlul asupra Moldovei. Potrivit celor însemnate de cronicar, acest paşă ar fi promis
că, în cazul în care ar fi ajuns mare vizir, l-ar fi pus pe Brâncoveanu ceea ce a încercat să facă, ca acesta, să repare
daunele provocate moldovenilor 8 . Tot în funcţie de atitudinea faţă de domnii români a fost apreciat ca „om bun
şi blând” marele vizir Teberdar Mehmet-Paşa (1704-1706), pentru a cărui vizirat multă bucurie „au luat toţi” 9 . În
schimb, Ciorlulu Ali s-a dovedit a fi „om lacom şi neiubitor de creştini” 10 şi, de îndată ce a preluat puterea, a trimis
după pocloane în Ţara Românească şi Moldova. „Adevărat şi lacom” a fost acest vizir în viziunea lui Nicolae
Costin 11 . În legătură cu succesorul lui Ciorlulu Ali, Numan-Paşa Kopruluzade (1710), N. Costin scria că „cu anevoie
va fi vezir, dacă nu va fi lacom de bani precum şi acest Numan paşa nemica nu era dat spre lăcomie, precum
tot neamul Cupruleştilor” 12 . Acest portret moral al lui Numan-Paşa a fost întregit de Ion Neculce prin constatarea
că, pe lângă lipsa de lăcomie, acest vizir turc era un apărător al legalităţii: odată „vra să ţie pravila lor cea veche”,
fiind şi el o victimă a carenţelor sistemului politic instituţional otoman 13 .
O proeminentă personalitate turcă prezentată controversat de cronicari este Damad Ali-Paşa (1713-1716). Conform
lui Ion Neculce, el l-ar fi convins pe marele vizir Ahmet III să înceapă în 1714 războiul împotriva Veneţiei,
în care a fost antrenat doi ani mai târziu şi Imperiul Habsburgic. Acel „Ali paşa vizir era un păgân rău peste samă,
de nu folosi nimănui dare…”. Participând în campania din 1716, a fost ucis la Varadis în luptele cu austriecii lui
Eugeniu de Savoia. Moartea sa a fost pentru „lumea toată ce era sub stăpânire turcească” o binefacere, deoarece
1 NECULCE 1990, 338, 353, 430.
2 CRONICA GHICULEŞTILOR, 703.
3 Ibidem, 709.
4 Ibidem, 709.
5 Ibidem, 841-843.
6 NECULCE 1990, 355.
7 Ibidem, 356.
8 Ibidem, 357.
9 Ibidem, 359, 361, 371.
10 Ibidem, 371
11 COSTIN N. 1976, 299.
12 Ibidem, 300.
13 NECULCE 1990, 405.
– 11 –