Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

Ion Neculce s-a străduit să prezinte prestigiul internaţional al Poloniei ca pe un scut în vederea apărării Moldovei
de abuzurile Porţii. Odată cu decăderea regatului, turcii au întărit raiaua Bender „văzând că este vrajbă în Ţara
Leşească şi nu avea cine sta împotrivă să nu facă serlaskerlăc la Tighina” 1 . Aceasta, evident, s-a datorat faptului că
grava criză internă din Polonia nu a permis o ripostă adecvată faţă de această acţiune a Porţii.
La începutul secolului XVIII s-a pronunţat procesul de decădere a Imperiului Otoman. Cu toate acestea, resursele
otomane erau departe de a fi epuizate. Pierderile de teritorii conform Tratatului de Pace de la Karlowitz şi al
celui semnat cu Rusia în 1700 au trezit dorinţa de revanşă, pentru ca victoria de la Stănileşti din 1711 să relanseze
o politică ofensivă în speranţa de a recupera teritoriile pierdute în confruntările cu Liga Sfântă. Obiectivele politicii
otomane includeau Moreea, cu scopul stabilirii hegemoniei în bazinul oriental al Mării Mediterane, ceea ce
aducea Turcia în faţa unor noi confruntări cu Veneţia, care totuşi era puţin capabilă de a opune rezistenţă. Poarta
nu era cointeresată în a forma alianţe în interes propriu. În perioada respectivă, ea începe să devină obiectul unui
interes insistent din partea puterilor europene, în special a Franţei, care, treptat, pe căi diplomatice şi cu ajutorul
capitulaţiilor, îşi asigură prezenţa în imperiu în toate planurile.
Subiectul relaţiilor românilor cu otomanii apare deseori în paginile cronicilor de la sfârşitul secolului XVII
– începutul secolului XVIII. Au fost relatate diferitele stadii din cadrul acestor relaţii: de confruntare, de colaborare,
de vasalitate. În cronografie apare clar imaginea puternicului imperiu, ideile pe care le aveau românii despre
regimul de vasalitate ce-i lega de sultan, conţinutul conceptului de autonomie care îşi avea începutul în afirmarea
individualităţii politice a statelor româneşti şi până la existenţa lor independentă. Unii domni români mărturiseau
cu hotărâre, dar ferit, duşmănia faţă de Poartă şi dorinţa de a colabora cu statele creştine (Rusia, Austria, Polonia),
atunci când acestea vor obţine careva succese şi vor putea proteja principatele de eventualele represalii din partea
turcilor. În aşteptarea acestor succese ei păstrează strânse legături cu Occidentul, informează puterile creştine
despre efectivele şi mişcările armatei otomane.
Prezintă interes atitudinea faţă de Poartă a lui Dimitrie Cantemir, care, până astăzi, este considerat drept unul
din cei mai buni cunoscători ai civilizaţiei otomane. Totuşi, deşi aprecia civilizaţia otomană, el a fost un duşman
constant al Imperiului, după cum reiese din proclamaţia sa către ţară din iulie 1711. El, ca şi mulţi alţii din elita
socială română, nu au înţeles suficient de bine că linia politică orientată spre schimbarea suzeranităţii sultanului
cu cea a unui împărat creştin era periculoasă, atât din cauza greutăţilor practice în realizarea acestui act, cât şi din
cauza evidentelor proiecte anexioniste creştine. Şi totuşi Cantemir alege calea unei alianţe cu Rusia lui Petru cel
Mare – soluţie care s-a dovedit a fi o nereuşită.
Spunem o nereuşită, deoarece în ce priveşte turcii, după atâtea secole de relaţii reciproce, situaţia era deja clară,
pe când cu ruşii şi austriecii greutăţile abia începeau. Ar fi absurd să susţinem că, spre exemplu, Ion Neculce nu
dorea renunţarea la suzeranitatea sultanului. O dorea, însă fără riscuri majore pentru ţară. El era pentru o alianţă
cu creştinii, dar pentru una bine gândită, elaborată cu multă „chibzuială”.
Între timp Imperiul Otoman şi-a urmat declinul, ale cărui semne au fost observate încă la începutul sec. XVIII.
Decăderea „economică şi militară” a fost bine sesizată de cronicari, care subliniau „abuzul, lipsa legilor, corupţia
din Imperiu” 2 , ilustrate de zicala: „Turcului să-i dai bani şi să-i scoţi ochii” 3 . Este vorba de aportul lui Antioh
Cantemir la fortificarea cetăţii Tighina, fapt care nu l-a scăpat de mazilire. O altă trăsătură atribuită turcilor a fost
„frica”, care nu-i părăsea pe otomani nici în cele mai critice situaţii. Ion Neculce povesteşte cu ironie situaţia în
care se pomeniseră turcii de multe ori: şi văzând „că nu pot isprăvi, ei dau vina capetelor” 4 .
Ca „mare duşman” al creştinilor, aşa cum apar otomanii în lucrarea lui Nicolae Muste, „după obiceiul cel păgânesc”,
„ard şi robesc ori de câte ori aveau prilejul nu numai în ţări duşmane ci şi în cele supuse lor”, de exemplu
Principatele Române 5 .
În Cronica Ghiculeştilor mai apare constatarea că „norodul otoman” era „nesupus şi barbar” 6 , uneori şi la el acasă.
Or, acesta era comportamentul „turcului” în general, oriunde nu s-ar fi aflat şi de ce rang nu ar fi fost. În perioada
1 Ibidem, 669.
2 DUŢU 1985, 111.
3 COSTIN N. 1872, 54.
4 NECULCE 1982, 783.
5 MUSTE N. 1874, 24-43.
6 CRONICA GHICULEŞTILOR, 401.
– 11 –