Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

ımaGınea Ţărılor străıne Şı a suveranılor lor În opera cronıcarılor
moldovenı (a ıı jumătate a sec. al Xvıı-lea – ı jumătate a sec. al Xvııı-lea)
Ada MUSTeAţĂ
Chişinău
A doua jumătate a secolului al XVII-lea – prima jumătate a secolului al XVIII-lea a fost un timp de răscruce
în istoria Europei şi a Ţărilor Române. În acest răstimp s-au cristalizat un şir de schimbări în cadrul vieţii sociale,
politice şi culturale, care au determinat procesul de dezvoltare istorică în secolul luminilor şi al marilor transformări
din epoca modernă.
Imaginea Europei Occidentale din acea perioadă se contura prin începutul procesului de modernizare, marcat
de asemenea evenimente ca: revoluţia engleză; criza regimului absolutist din Franţa; prima criză economică europeană,
cunoscută în istoriografia occidentală sub denumirea de „criza generală a secolului al XVIII-lea” – expresie
a discrepanţelor în dezvoltarea economică a ţărilor ce păşeau pe calea formării relaţiilor moderne. Ţările
din Europa Centrală şi, parţial, din Europa de Est, strâns legate de Europa Occidentală ca furnizoare de materie
primă, au cunoscut şi ele perioade de stagnare şi decădere economică, mai ales Polonia. Procesele nefavorabile
în conjunctura economică erau agravate de conflictele militare determinate de schimbările în corelaţia de forţe pe
arena internaţională ce au intervenit la cumpăna secolelor XVII-XVIII. Anume în această perioadă se stabileşte
un nou raport de forţe în Europa de Est şi de Sud-Est, care s-a materializat prin excluderea Poloniei din rândul
marilor puteri din regiune.
Deteriorarea poziţiei internaţionale a Imperiului Otoman a avut drept consecinţă introducerea regimului fanariot
în Ţările Române, care avea – în intenţia cercurilor conducătoare otomane – menirea de a împiedica desprinderea
acestora din sistemul politic otoman şi de a limita posibilităţile de realizare a politicii expansioniste pe
seama otomanilor a celor două mari imperii vecine, şi anume Imperiul Habsburgic şi Imperiul ţarist. Românii au
avut mult de suferit de pe urma acestor dispute dintre marile puteri pentru preluarea moştenirii sultanilor. Enorme
sacrificii au fost impuse în primul rând populaţiei din Moldova şi Ţara Românească, pe teritoriul cărora s-au
desfăşurat războaiele purtate de otomani cu adversarii lor europeni în decursul secolului al XVIII-lea (1710-1711,
1716-1718, 1736-1739, 1768-1774, 1787-1792). În urma acestor conflicte, zone întinse au fost smulse din fruntariile
Moldovei şi ale Ţării Româneşti, fie trecând sub administraţia directă a otomanilor, cum a fost cazul cetăţii
Hotin şi ţinutului înconjurător, transformate în raia în anul 1713, fie anexate la Imperiul Habsburgic, cum a fost
cazul Olteniei (între 1718-1739) sau al Bucovinei (între 1775-1918) 1 .
Este oportun să amintim şi de cronica lui Alexandru Amiras, care este o încercare de a expune evenimentele întrun
cadru european. Acest cărturar, ca de altfel şi ceilalţi cronicari care au scris referitor la această perioadă, trece sub
tăcere eforturile domnilor moldoveni de a scăpa de presiunea otomană pe calea apropierii de ruşi, în care vedeau
unicul sprijin pentru moment. Alexandru Amiras descrie momentul culminant al acestei politici externe pe timpul
lui Dimitrie Cantemir şi al celei de-a doua domnii a lui M. Racoviţă, care, după părerea lui, este un exemplu în acest
sens 2 . Este evident că, din considerente de secret de stat şi de prudenţă perfect explicabilă, domnii nu permiteau ca în
cronici să fie dată o relatare completă a politicii externe a statului. Cunoaşterea adevărului de către turci ar fi dus la
decapitarea domnilor, cum s-a şi întâmplat ceva mai târziu. Cronicarul justifică trecerea lui Constantin Brâncoveanu
de partea turcilor în felul următor: “Brâncoveanu a aflat taina că Dimitrie Cantemir a promis să-l predea viu turcilor,
fapt care l-a determinat să nu mai aibă încredere în Cantemir şi nici în aliatul lui, împăratul Petru” 3 .
Nicolae Costin, în ce priveşte alianţa cu ruşii, caută să scoată în evidenţă influenţa exercitată de Ion Neculce
în luarea deciziilor de către D. Cantemir 4 . Privitor la independenţă, cronica cuprinde multe referinţe, ca şi cea a
lui Neculce, la necesitatea înlăturării dominaţiei otomane, dar îndeamnă la multă prudenţă în ce priveşte acţiunile
concrete. Ca şi I. Neculce, N. Costin îi consideră pe Cantemireşti drept lideri care preiau ideea ajutorului pentru
principate, ca să le sloboadă din robie şi să le aşeze iarăşi în starea cea dintâi. Atitudinea lui Nicolae Costin faţă de
evenimentele din 1709-1711 este greu de înţeles, dar trebuie să recunoaştem că el a trăit într-o epocă care cu greu
1 MISCHEVCA Vl. 1999, 165-187; Idem, 2001, 39-45.
2 AMIRAS 1975, 68.
3 Ibidem, 96.
4 COSTIN N. 1976, 248.
Analele ANTIM. Revistă de istorie, 8, 2008, p. 110-119
– 110 –