Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

ale oştirii. Oameni special orânduiţi din rândul boierilor, aflaţi în slujba domnului aveau sarcina să supravegheze
organizarea conacelor cu toate cele necesare, în cantităţi îndestulătoare, luând cu forţa, la nevoie, de la locuitori,
vite, cereale şi nutreţuri, pe un preţ mic1 . Prin satele aflate în drumul oştirii, când se întâmpla ca otomanii să ierneze
în ţară, locuitorii erau dislocaţi în alte zone2 . Furniturile în animale, faţă de Poarta otomană, în timp de pace,
dar mai cu seamă în vreme de război, apăsau greu asupra stării economice a diferitelor categorii de contribuabili.
Dar, în afară de furnituri, trebuiau plătite, desigur, tributul şi alte obligaţii în bani. Aceste cantităţi de numerar
proveneau în bună parte din valorificarea pe piaţă a efectivelor de animale, a produselor din carne, lapte şi piei.
Pe lângă negustori local, la activitatea de comerţ mai luau parte şi negustorii străini, în special greci şi turci,
apoi lioveni, ruteni, armeni, evrei3 . În afara negustorilor propriu-zişi şi ai unora dintre meşteşugarii antrenaţi în
economia de schimb, îşi desfăşurau activitatea de comerţ şi unii dintre reprezentanţii marii boierimi sau ai clerului
din mănăstiri, pentru care activitatea de schimb constituia mai mult un mijloc de completare a veniturilor.
Cronicarii oferă puţine informaţii despre nivelul cantitativ şi calitativ al comerţului intern. Ei amintesc în interiorul
ţării o serie de târguri de boi4 , iar la graniţă iarmaroace, unde erau vândute efective mari de animale. În
vremea celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviţă, otomanii, prin abuz, au administrat timp de aproape un an ţinutul
Cernăuţi, obţinând sume mari de bani din taxele pe vânzarea vitelor5 . Deşi piaţa internă era slab dezvoltată6 ,
împinşi de nevoi, ţăranii vindeau o parte din animale pentru a-şi putea plăti datoriile către vistieria domnească7 .
Uneori, când surveneau calamităţi naturale sau prădăciuni, ţăranii nu reuşeau să-şi plătească birurile şi pentru a
scăpa de presiunile şi silniciile dregătorilor fugeau, lăsând aşezările pustii8 . Pentru a putea face faţă lipsei de numerar,
domnii sileau atunci pe boierii mari să le acorde „împrumute”.
Comerţul intern fiind relativ restrâns, majoritatea animalelor erau valorificate pe piaţa externă, cu care ocazie
se realizau sume însemnate de bani. Extinderea continuă a cererilor otomane a schimbat direcţia principală a comerţului
spre Constantinopol. În anumite momente, cerealele, oile şi caii erau prohibite la export. Comerţul extern
a încăput pe mâna gelepilor turci, evrei, armeni şi greci, care şi-au însuşit „tot comerţul Moldovei, ducând obişnuit
la Constantinopol şi în alte oraşe turme şi cirezi întregi de oi şi de vite cumpărate pe un preţ mic în Moldova şi
vânzându-le acolo de două sau de trei ori mai scump” 9 . După satisfacerea trebuinţelor turceşti, animalele rămase
disponibile puteau fi exportate în Transilvania, Ungaria, Polonia, Rusia şi în alte ţări. Sumele cele mai mari de
bani erau obţinute din comerţul cu boi şi cai10 . În timpul conflictelor militare cu polonezii, Despot Vodă făgăduia
lui Dimitrie Wisniewiecki “1000 de cai şi câteva mii de boi, numai să facă pace şi să se întoarcă înapoi” 11 . Cu
ocazia diferitelor campanii militare, boieri deţinători de turme sau negustori specializaţi însoţeau oştirile, vânzând
vite pentru tainul soldaţilor12 . În timpul campaniei de la Prut, din vara anului 1711, cât şi cu alte prilejuri, mişunau
prin sate oameni care cumpărau vite pentru trebuinţele oştirii13 . Uneori, cămătari interesaţi să procure produse animaliere
pentru a le desface, ulterior, pe piaţă, împrumutau unor dregători anumite sume de bani, punând condiţia
ca dobânda să le fie achitată în produse: carne sau brânzeturi14 .
La fel ca şi cronicarii moldoveni, călătorii străini au constatat că o bună parte din veniturile vistieriei domneşti
1 Ibidem, 41 şi 316-317.
2 CRONICA GHICULEŞTILOR, 389.
3 ISTORIA ROMÂNILOR 2003, 461.
4 Cu prilejul expediţiei otomane la Cameniţa, sultanul, făcând o vizită la Iaşi, “s-au suitu prin târgul boilor” (NECULCE, 41).
5 Autorităţile otomane au orânduit vameşi proprii, care, “au luat numai de la vama cailor şi boilor zece mii de lei, deoarece erau mulţi boi
şi cai de vânzare” (CRONICA GHICULEŞTILOR, 229).
6 NECULCE, 66.
7 CANTEMIR, 117.
8 În asemenea cazuri, preţurile la vite, unt şi brânzeturi sporeau foarte mult, totuşi ele erau inferioare celor existente la Constantinopol şi în
ţările vecine (NECULCE, 77).
9 CANTEMIR, 297. Neguţătorii străini însoţeau dăbilarii prin sate, achiziţionând la preţuri mici vite de la ţărani; “nu îmbla numai dăbilarii
singuri, ce şi turci trimetea de îmbla pren ţară cu dăbilarii, de nu-şi era bieţii ţărani volnici cu nimica”. Această practică a făcut ca în timpul
lui Aron Tiranul, creditorii săi turci să devină o pacoste pentru ţară (COSTIN, 253-254).
10 Anual, luau drumul Poloniei, circa 40.000 de boi (CANTEMIR, 115); vezi şi COSTIN, 119-120.
11 URECHE 1976, 135.
12 În timpul expediţiei de cucerire a Cameniţei “era mare bişug în ţară de toate şi duce oamenii la urdie de vinde fără nice o
frică ialoviţă, unt… cine ce ave de s-împlusă oamenii de bani” (INECULCE, 42); vezi şi COSTIN, 264.
13 Domnul ar fi primit cu acest prilej “vreo treizeci pungi bani să trimită în ţară să cumpere vite câte patru lei vita, să fie de treaba oştii”. Cu
această sumă de bani se puteau cumpăra circa 3600 vite (NECULCE, 197).
14 CRONICA GHICULEŞTILOR, 673.
– 10 –