Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

de la Oliva, ci a încheiat separat pacea cu Suedia, la Kardis, în anul 1661. Procedând astfel, ea renunţa, cel puţin
temporar, la vechiul său obiectiv vizând ieşirea la Marea Baltică, pentru a-şi concentra, în schimb, eforturile în
vederea realizării altora, şi anume încorporarea în graniţele ei a teritoriilor cu populaţie majoritar rusă aflate în
componenţa Republicii Nobiliare Polone, adică Ucraina şi Bielorusia, şi declanşarea ofensivei împotriva Imperiului
Otoman şi a Hanatului Crimeii, în scopul dobândirii accesului la Marea Neagra1 .
Aşadar, ascensiunea treptată a Rusiei la rangul de mare putere europeană şi revigorarea puterii otomane, pe de
o parte, sensibila diminuare a poziţiei internaţionale a Poloniei şi ascendentul dobândit de Suedia în nord-estul
Europei, ca şi profilarea în nord-vestul ei a unei noi puteri – Brandenburg-Prusia, pe de altă parte, a imprimat un
nou curs raporturilor internaţionale din Europa Est-Centrală în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Cea mai
importantă consecinţă a acelui fenomen a fost constituirea unei noi coaliţii antiotomane – Liga Sfântă – ai cărei
beneficiari direcţi şi cei mai importanţi aveau să fie Imperiul Habsburgic şi Rusia. Ce-i drept, cea de a doua a cules
roadele loviturii date de Polonia puterii otomane sub zidurile Vienei, în anul 1683, abia la începutul secolului al
XVIII-lea. Dar, asedierea capitalei imperiale de armatele sultanului marca un alt moment de cotitură din istoria
raporturilor politice din această zona a continentului care şi-a pus amprenta şi pe evoluţia ulterioara a statutului
politico-juridic al ţărilor române.
Totuşi, în pofida gravelor contradicţii care le caracterizau raporturile bilaterale, Imperiul Habsburgic, Polonia
şi Rusia au continuat să rămână, şi în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, puterile care aveau
interese comune faţă de Imperiul Otoman. Acest fapt nu era nici pe departe suficient pentru stabilizarea şi consolidarea
situaţiei internaţionale a ţărilor române.
Ca urmare, raporturile internaţionale ale ţărilor române, în general, cele româno-polone, în special, s-au desfăşurat
şi au fost influenţate şi de cadrul nou creat de ascensiunea Rusiei şi de revigorarea temporară a forţei otomane.
Orientarea unora dintre conducătorii politici ai românilor către Rusia s-a datorat, totuşi, nu numai incapacităţii
reale a Poloniei, evidenţiată treptat, în decursul perioadei luate în discuţie, de a mai constitui un sprijin împotriva
puterii otomane, ci şi de „conjugarea năzuinţelor româneşti dintotdeauna către recâştigarea independenţei cu propaganda
panortodoxă, «eliberatoare» desfăşurată de Rusia încă din acea vreme” 2 . Cu toate acestea, Moldova şi
Ţara Românească au evitat, până către sfârşitul secolului, iar în ceea ce o priveşte pe cea din urmă, chiar un timp şi
după acea dată, să treacă definitiv de partea Rusiei, deoarece nici aceasta nu se grăbea să declanşeze conflictul armat,
nemijlocit cu Imperiul Otoman. Amintitele elemente ale noii conjuncturi politice est-europene au constituit,
tot atâtea cauze care au determinat, chiar şi în condiţiile existenţei unor evidente deosebiri de orientare a politicii
lor externe, afirmarea, cu o pregnantă deosebită, a coaliţiei dintre Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, „ca
singura posibilitate de apărare împotriva forţei otomane aflată atunci într-un rapid proces de revitalizare” 3 . S-a
produs, aşadar, o nouă reactivare a unităţii politice de acţiune a ţârilor române, ce presupune capacitatea acestora
de a acţiona în mod unitar, din impulsuri interne sau externe, la nivel de conducere politică, în vederea realizării
unor obiective de natură politico-strategică sau politico-dinastică. In cazul dat, ea s-a evidenţiat, în aceşti parametri,
având ca obiectiv final sustragerea lor de sub dominaţia Porţii Otomane, îndeosebi în perioada 1648-1660, şi
a fost puternic marcată de evenimentele politice şi militare determinate de răscoala antipolonă a cazacilor zaporojeni,
de sub conducerea lui Bogdan Hmelnicki, izbucnită în anul 1648 – dată care marchează şi încheierea păcilor
westphalice.
Odată cu internaţionalizarea problemei ucrainene, ţările române, îndeosebi Moldova, au redevenit unul din
termenii ecuaţiei politice cu ajutorul căreia marile puteri ale vremii urmăreau rezolvarea aceleişi vechi probleme
a preponderenţei politice în Europa Est-Centrală. Această „calitate”, ca şi altele, le-a fost impusă, în primul rând,
de statutul lor politico-juridic, în speţă, de natura raporturilor pe care le aveau cu Imperiul Otoman. Ca urmare, la
fel cum s-a întâmplat şi în alte perioade de criză pentru sistemul politic otoman la nordul Dunării, Poarta a făcut
apel la verificatul mijloc al menţinerii şi consolidării unităţii politice de acţiune a spaţiului carpato-danubian, sub
controlul său şi subordonată, în exclusivitate, intereselor sale de la Dunărea de Jos.
Realizarea acelei unităţi politice de acţiune, din iniţiativa exclusivă a factorilor politici din spaţiul carpatodanubian
şi vizând înlăturarea prezenţei otomane la nord de Dunăre, a fost considerată, cum era şi firesc, o grava
1 ZBIGNIEV 1974, 177.
2 TAHSIN 1979, 152.
3 Ibidem, 580.
– 10 –