Publicatie cu continut integral - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

transılvanıa, moldova Şı Ţara romÂnească În polıtıca europeı est-centrale
(a ıı jumătate a sec. Xvıı )
– 10 –
lilia POGOlşA,
u.P.S „ion Creangă”
Coordonatele geopolitice pe care au evoluat raporturile internaţionale ale ţărilor române în decursul celei de a
doua jumătăţi a secolului al XVII-lea au fost, în linii generale, similare cu cele din perioada anterioara, rezultate
dintr-un îndelungat proces istoric. Formele concrete de materializare a acestora, ca şi mijloacele şi căile prin care
au fost realizate sau, cel puţin, s-a încercat înfăptuirea unor planuri politice ce au aparţinut conducătorilor marilor
puteri vecine, ori celor care s-au aflat, chiar şi episodic, în fruntea ţărilor române, s-au deosebit, uneori radical
de cele utilizate până atunci. Cauza diferenţierilor amintite trebuie căutată în noua ierarhizare a priorităţilor de
politică externă operată în cabinetele unora dintre puterile menţionate.
Încheierea păcilor westphalice, în luna octombrie 1648 1 , nu a deschis perspectiva clarificării situaţiei internaţionale
de pe continent. Din contra, contradicţiile dintre marile puteri au rămas la fel de virulente. În plus, au
apărut elemente noi care aveau să imprime o altă configuraţie raportului de forţe din Europa Est-Centrală care,
la rândul lor, s-au repercutat, într-un timp scurt, şi asupra situaţiei internaţionale a Transilvaniei, Moldovei şi a
Ţării Româneşti. Este vorba, în primul rând, de faptul că, în nordul Germaniei a început să se contureze o nouă
forţă politico-militară, şi anume Brandenburg-Prusia 2 . Tot ca o consecinţa a păcilor westphalice a fost considerat
şi noul război suedo-polon, din anii 1655-1660 3 . Agresiunea suedeză împotriva Poloniei a fost în strânsă legătură
şi cu războiul polono-rus, aflat în curs de desfăşurare din anul 1654, precum şi cu succesele înregistrate iniţial de
armatele ruse.
Momentul declanşării de către suedezi a ostilităţilor a fost ales şi în funcţie de un alt considerent, şi anume, cel
al situaţiei politice care exista atunci în Lituania. Pentru ca cel mai puternic magnat, Janusz Radznvill, conducătorul
dizidenţilor lituanieni, devenit mare hatman al Lituaniei, începând din luna iunie 1654, promova de multă
vreme, îndeosebi din motive religioase, o politică opoziţionistă faţă de puterea centrală 4 .
Poziţia internaţională a Republicii Nobiliare Polone a continuat să se deterioreze şi ca urmare a unui alt fenomen,
derivat tot din rezultatele păcilor westphalice. El s-a concretizat, între altele, şi prin înăsprirea contradicţiilor
de interese dintre Imperiul Habsburgic şi Franţa. Neputâdu-şi realiza obiectivele politice în apusul Europei, din
cauza opoziţiei viguroase a Franţei, Casa de Austria a relansat ofensiva diplomatică câtre răsăritul continentului.
Cea dintâi vizată a fost Polonia, tocmai cu scopul de a-şi realiza vechiul său obiectiv, şi anume cel al dobândirii
tronului polon, pe seama unuia din membrii săi. Aliatul pe care l-a considerat a fi cel mai apt să-i înlesnească
realizarea planurilor sale a fost Rusia, vechea adversară a Poloniei.
Un alt moment de referinţă în evoluţia situaţiei politice din Europa Est-Centrală îl constituie încheierea păcii
de la Oliva, la 3 mai 1660, care punea capăt celui de al doilea Război Nordic dintre Polonia şi Suedia, declanşat în
anul 1655. In primul an al războiului cu Suedia, Polonia a fost angrenată şi în cel cu Rusia, izbucnit în anul 1654,
cauzat de intervenţia acesteia din urmă în conflictul polono-cazac. Invazia suedeză în Polonia constituia, însă, în
acelaşi timp, un pericol deosebit de grav şi pentru securitatea graniţelor nord-vestice ale statului rus. Acest argument
a fost suficient de puternic pentru a-i determina pe cei doi combatanţi să-şi revizuiască poziţiile unul faţă
de celălalt şi să încheie un armistiţiu, semnat la Vilno, la 3 septembrie 1656. Obiectivul lui esenţial îl constituia,
deci, crearea posibilităţii de a se opune în comun pericolului reprezentat de recrudescenţa expansiunii suedeze
în bazinul Mării Baltice. Reconcilierea polono-rusă, fiind determinată, în exclusivitate, de necesitatea amintită, a
dăinuit doar atât timp, cât a persistat ameninţarea suedeză. Aceasta, odată dispărută, a fost succedată de reactivarea
ireductibilei contradicţii de interese dintre Polonia şi Rusia, întruchipată, îndeosebi, de spinoasa problemă a
stăpânirii Ucrainei 5 . Ea a constituit, deci, unul din motivele pentru care Rusia nu a participat la tratativele de pace
1 TAHSIN 1979, 143.
2 ASHLEY 1983, 176.
3 GORSKI 1985, 584-585.
4 Ibidem, 580.
5 Historia dyplomacji polskiey, polskiey, II, 1982, 170-171.
Analele ANTIM. Revistă de istorie, 8, 2008, p. 102-104