mariana gurza destine umbrite

Cu regret am constatat lipsa de a valorifica locul, de a ne alinia cu cei din lumea
civilizată. Dimineaţa am coborât către lac. O splendoare. Ne-am lăsat în voia apei
urmărind verdele, viaţa, soarele şi tot ce a putut sa pună Dumnezeu în acele locuri.
Prin apă se vedeau dansând peştii. În ea erau oglindite cerul, pădurea şi soarele.
Am făcut multe fotografii. Am avut impresia că nu sunt în Caraş, ci undeva în
nord, văzînd atâţia fagi.
Da, avem „locuri” minunate, indiferent unde mergem. Dar de ce nu ştim să
profităm de bogăţia ce ni s-a dat? Poate este mai bine ca vegetaţia să fie lăsată să-şi
urmeze cursul, dar clădirile din altă perioadă uneori strică mirajul peisajului fiind lăsate
de izbelişte.
Oare ce aşteptăam? Aşa cum ne spunea astăzi un domn profesor, să vină alţii deafară
să ne înveţe cum să punem în valoare frumuseţea locului?
Din curiozitate ne-am oprit şi în „staţiunea Secu”. Pădurea zâmbitoare, dar în rest
— oameni ce au fugit din arşiţa oraşului spre răcoare. Focuri de tabără, frigărui, nimic
organizat, vechea poiană care avea scenă, carusele şi altele: distruse. Manelele mi-au
zgâriat urechea. Un fel de 1 Mai de altădată. Urcând până unde ne-a dus drumul, am
descoperit un complex cochet, în stil rustic.
Doar la întoarcere am fost curioasă să văd cum arată lacul. Dezolant pentru cei
care doreau să se îmbăieze şi să facă o baie de soare pe plajă.
Ne-am întors cu sentimentul că a meritat să ne înfruptăm cu aer proaspăt, linişte şi
concert de păsări, chiar dacă m-a revoltat neputinţa „cărăşanului” de a face o „Poiană
Bănăţeană” din aceste locuri minunate.
Născută în Caraş, nu pot decât să am sentimentele mele legate de judeţ. Păcat că
se aşteaptă mereu, pentru a rezolva ceva ce am putea face singuri.
2007