mariana gurza destine umbrite

Când li s-a dat vestea că-şi pot continua drumul, au pornit-o din nou, în căruţa lor
cu „destine”.
Drumuri şi drumuri… Zile, zile de drum, cu puţină mămăligă şi brânză primită de
la ciobani. Mariei nu-i era foame… Se întreba: „Încotro?” Oare drumul se va sfârşi
vreodată?
Sau toată viaţa va fi pe drum, într-o căruţă a prigoanei?
Caii erau mai odihniţi. Micuţa Maria însă mai tristă. Toată atenţia era concentrată
spre micuţul Radu. Noaptea nu mai dormea. Privea fără să vadă nimic dincolo de cer.
Număra stelele şi încerca să-şi regăsească părinţii printr-un joc imaginar. Semnele cerului
o bucurau.
Au oprit într-un sat cărăşan, la casa unui preot, unde primiseră adăpost şi cele
trebuincioase călătorilor înfometaţi.
După câteva zile, căruţa cu refugiaţi plecase mai departe. Pe fetiţă o lăsaseră fată
în casă la acea femeie omenoasă. De ce rudele să-şi mai asume şi responsabilitatea
creşterii unui copil? Erau mulţi, nu ştiau nici ei ce-i va aştepta la capătul drumului. Fetiţa,
cu ochii înlăcrimaţi privea în gol. Doar ea şi îngerul său păzitor cunoştea durerea
singurătăţii.
Îşi imagina că părinţii, de undeva de sus, îi ştergeau lacrimile…
Rugăciunile fetiţei au ajutat-o ca viaţa să-i ofere un cămin adevărat. Soţie, mamă,
a ştiut ca durerea să şi-o transforme într-o bucurie a renaşterii.
Trecuseră 20 de ani. Într-o zi poştaşul lăsase în cutie o scrisoare venită din
„Bănie”. Mătuşa din Craiova revenise. Cu emoţie firească, fetiţa de-altădată, acum
femeie, se urcase în tren pentru a-şi revedea rudenia. Fără resentimente, cu bucurie şi
emoţie. Pentru cea care dorea să-şi refacă viaţa, drumul i-a fost destul de îngreunat. O
situaţie precară, un soţ dificil, fără copii.
În gară s-au recunoscut după un buchet de flori, flori culese de Maria, din grădina
ei. Timpul le schimbase…
Întîlnirea celor două s-a dovedit durabilă în timp. Nepoata şi-a sprijinit mătuşa,
încercând să mai recupereze din timpul care ar fi trebuit să fie al afecţiunii.
*
Anii, anii… Trecerea lor a marcat multe…
Un telefon alarmant. Mătuşa intrase într-un fel de comă. Urcaţi în maşină, una din
fiice împreună cu soţul său, au hotărât să facă ceea ce este creştineşte pentru cineva care
urma să se stingă…
S-au oprit la Mănăstirea Lainici, un loc binecuvântat. La intrare un chip angelic
le-a surâs. Un puşti de 10 ani, ce nu spunea nimic ci doar implora din priviri cu sfială şi
tristeţe. S-au privit zâmbind, enigmatic.
Acolo, în faţa icoanelor, a fost implorat Cel de Sus cu lacrimi şi rugăciuni
fierbinţi, pentru sanătatea familiei, pentru Binele Neamului Românesc. Fiecare lacrimă a
fost un strigăt, al nădejdii, al credinţei în puterea Cerului.