mariana gurza destine umbrite

Maria a fugit la casa bunicilor. Din când în când mai venea câte o veste de la tata,
de la unul, de la altul… În inchisoare, Calistrat era măcinat de soarta Mariei. Îşi întreba
fratele prin scrisori de Maria. „Ce face Maria?… Aveţi grijă de Maria!”
Soarta lui, nedreaptă ca a multora, s-a decis în acea închisoare a morţii. Bătut,
ţinut cu picioarele în apă, schingiuit, şi-a dat duhul… Nu mai avea putere… nu mai avea
pentru cine să trăiască… aflase că şi Maria murise…
Un martir al neamului Românesc.
După ridicarea lui Calistrat, soţia înnebunise. A dat foc casei. Un destin pe care
ar trebui să-l înţeleg. Dar nu am puterea necesară… dacă dăruia puţină afecţiune Mariei,
sfârşitul nu i-ar fi fost atât de crud…
Micuţa Maria s-a adaptat repede în casa bunicilor. Îndrăgea mult fântâna din faţa
casei, cu apa cea mai bună din sat. Fântână, care astăzi nu mai există. Au dispărut şi bravi
români, au pierit şi fântânile… Ce straniu! Probabil acea apă de izvor s-a scurs nevăzut
spre ei, spre a-i răcori…
Dar, venise momentul refugiului… Clădiri în flăcări, oameni ucişi, „provincii
răstignite”, sate şi oraşe făcute scrum, dărăpănate. „Populaţia înebunită de groaza
prigoanei şi a furiei de distrugere a hoardelor bolşevice”. Maria suită într-o căruţă plină
cu rudenii, pentru a pleca în necunoscut… „Oare de ce?” Unde mergem? Se întreba
îngândurată Maria.
Nimeni nu mai ştia nimic despre micuţa fetiţă orfană… Calistrat şi cei rămaşi au
crezut că Maria murise…
Multă hărmălaie! Unii îşi ascundeau în pământ bunurile. Alţii, încărcau căruţele
cu ce apucau… Bunicul rămăsese pe loc… Dorea să fie sigur că ai lui vor pleca în
siguranţă.
*
Pe prispă stând, l-am privit în tăcere pe cel din faţa mea. Colţurile hărţii României
Mari îmi frigeau degetele. O durere mută s-a instalat nefiresc. Îmi era frig. Bătrânul mi-a
adus o pătură. „Fată, lasă albumul, ai îngheţat” — îmi şopti îngândurat.
„De ce nu mergi la casa învăţătorului?” — mă întrebă privindu-mă pieziş…
Da, drumul spre lumină! Aşa voi face! Trebuie să înţeleg misterul unui destin!
Bătrânul, m-a urmărit lung cu privirea… mă îndreptam spre casa aceea plină de
flori. În faţă, o fântână ţărănească. Oare nu era fântâna Mariei? Lângă fântână o troiţă, o
lumânare aprinsă… Mă ridic şi citesc cu emoţie: „Ridicată în cinstea românilor căzuţi la
datorie”. Cad în genunchi şi mă rog. Pentru Calistrat, Arcadie, Nistor, pentru Domnicuţa,
pentru toţi cei ce au pierit…
Mă inundă de undeva o fierbinţeală. Cad… Nu mai simt nimic…
Deschid ochii. În faţa mea două chipuri angelice. Un bărbat şi o femeie. Femeia
de o frumuseţe nepământească, bărbatul, cu ochi luminoşi în care puteam să citesc
universul.
„Unde sunt?” — întreb şoptit.
Ajunsesem ACASĂ! Acasă la Maria!