mariana gurza destine umbrite

Maria…
Gata! Nu mai vreau să plâng!
Privesc albumul îngălbenit de vreme şi mă ascund curioasă printre pagini. Am
România Mare în ochi.
Am câmpul de in şi toloaca. Pe o prispă, un bătrân deapană amintiri. Sunt
curioasă. Vreau să aud tot ce-mi spune. Vântul îmi întoarce paginile.
Dintre pagini mă priveşte un preot, venit de la „descălecare”, din Ardeal, un
Plăvan. Da! El este cel ce a construit prima biserică în Cupca, un sat bucovinean. Bogat,
cultivat, un om al munţilor, venit de a aduce binecuvântare. Generaţii s-au bucurat de
prescura albă coaptă în cuptor.
Peste sat au început să se audă doinele. Şezătoarele în care tineri şi adulţi se
bucurau de frumuseţea poveştilor spuse la gura sobei.
Deseori se infiripau iubiri. Unele permise, altele nu. Aşa s-a întamplat şi cu
Domnicuţa. Într-o seară frumoasă, privindu-l pe Calistrat s-a pierdut în ochii lui mari şi
adânci…
S-au vazut odată, de două ori, până când tatăl, vigilent, i-a spus într-o zi: „Să nu
te mai prind cu sărăntocul ăsta!”
Calistrat era cel mai frumos fecior din sat. Multe tinere îşi frângeau gâtul
căutându-i privirea. Dar, şi lui îi era dragă Domnicuţa. Frumoasă, blondă, hotărâtă. Pe
ascuns şi-au făcut planuri. Îşi trimiteau răvaşe prin cei mici, savurând clipa când puteau fi
doar ei doi.
Într-o zi tatăl prinsese de veste despre întâlnirile ascunse ale Domnicuţei. Au
încuiat-o în casă, la războiul de ţesut. Fiecare fată ştia să toarcă fuiorul, să ţese covoare
înflorate, cum numai cei din Bucovina ştiu să împletească dorul.
Dar, într-o bună zi, Domnicuţa, fugise. Desculţă, prin câmpul de in, până la casa
lui Calistrat. Aştepta un copil… Cei doi, şi-au jurat credinţă, şi au hotărât să lupte pentru
iubirea lor, pentru ce avea să vie…
Mentalitatea vremii nu le era potrivnică. O ruşine se abătuse peste familia mândră,
peste sat. Babele începuseră să şoşotească. Tatăl nu-şi putea ridica privirea. Să-i dea
fata… să nu i-o dea… nu ştia ce să facă. Fecior bun, harnic, dar prea sărac pentru neamul
lor…
Într-o seară, îngândurat, s-a îndreptat spre casa învăţătorului. Singurul om în care
avea încredere. Un intelectual care adusese „lumina” în sat, fiecare găsind răspunsuri la
intrebările încâlcite.
Mergând agale către casă, omul parcă îmbătrânise brusc. Îşi iubea familia, soţia şi
copii. Învăţătorul îi deschisese mintea. Să-şi lase fiica pe drumul ales, indiferent la
răutăţi, la principiile ţărăneşti, şi hotărî să-i dea zestrea cuvenită pentru a-şi vedea fiica la