mariana gurza destine umbrite

Nu putem uita, nu avem voie să ne uităm rădăcinile. Trecutul revine, ne
urmăreşte, ne aminteşte de cei care şi-au lăsat „cuvântul” din dragoste pentru neam, în
lupta pentru păstrarea identităţii noastre româneşti.
Cei dezrădăcinaţi, au găsit doar boabe, „boabe de lacrimi”, răzleţite într-o lume,
poate rău întocmită de noi, de sisteme bolnave, de mentalităţi otrăvite.
Aşa a rămas şi Bucovina, „o lacrimă” a neamului românesc, „o lacrimă” pe care
o ţin strâns în pumnu-mi de copil, ca să-i simt mângâiera. „Ţara Fagilor”, locul mirific
al cărturarilor, al frumuseţii pure, a creştinismului înălţător.
Iată de ce am considerat că este bine să conturez imaginea omului Vasile Plăvan,
prin texte vechi, completându-i portretul.
«În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului „Glasul Bucovinei” am
stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei
străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru
interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scisului zilnic
mistuieşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri» — aşa se destăinuia în anul
1936, odată cu apariţia volumului său. (Vasile Plăvan, Boabe de lacrimi)
Citind cele scrise de unchiul meu Vasile Plăvan, după atâţia ani, am ajuns să cred,
că acele „bobiţe”, acel plâns, mi-a urmărit existenţa mea, a părinţilor mei.
Dacă Vasile Plăvan îşi găsea „săcara” înverzită, destinul familiei ar fi fost altul.
Şi noi cei pribegi, am fost ca „nucul cel fraged” scos din rădăcină.
Istoria ne-a aruncat, ca pe nişte străini, devenind venetici în ţara noastră.
„Dar când scoţi din rădăcini nucul fraged şi-l muţi în alt loc, la început el îşi
păstrează în sălaşul său proaspăt verdeaţa sănătoasă a vieţii. Gospodarul care se razimă
pe această spoială de gând şi nu grijeşte la vreme de pomul cu rădăcinile însângerate,
bagă de seamă după un timp cum frunzele nucului se lasă în jos triste, îngălbenesc şi
apoi cad la pământ. Cu mâhnire vede că tulpina nucului închirceşte şi prinde a se usca,
se încredinţează că pomul nu s-a prins, rădăcinile bolnave şi necăutate la timp neavând
puterea de a suge din mana pământului binecuvântarea vieţii.” Scria Vasile Plăvan.
Asemenea nucului fraged mutat, mulţi nu şi-au putut găsi locul. Am rămas mereu
în căutarea „sevei pământului strămoşesc”. Soarta sau voia Domnului?