James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Evident, au avut necazuri, dar Rudi a preluat controlul. Freddy mi-ar fi spus dacă Rudi n-ar
fi făcut-o - e foarte ascuţit la minte iar franceza lui e bună, aşa că ar fi găsit o cale. A avut destul
timp, chiar dacă "ei" ascultau, oricine dracu' or fi "ei", spuse Lochart.
- Poate că a fost ca la Zagros.
La Zagros, sătenii din Yazdek veniseră în zori, a doua zi după întoarcerea lui Lochart din
concediu. Mullahul satului primise ordine de la Khomeini să înceapă insurecţia împotriva
guvernului legal al Şahului şi să ia controlul în zona sa. Mullahul se născuse în sat şi era înţelept ca
munţii acoperiţi iarna de zăpadă şi accesibili doar cu mare dificultate în restul anului, iar şeful
poliţiei, împotriva cui trebuia să conducă revolta, era nepotul lui, iar Nasiri, managerul bazei, de
asemenea unul dintre cei vizaţi, era căsătorit cu fiica surorii soţiei sale, care acum locuia la Shiraz.
Chiar mai important decât atât, toţi erau galezani, un trib neînsemnat al nomazilor Kash’kai, care se
aşezaseră acolo cu secole în urmă, ca să apere acea mică întretăiere de drumuri înguste, iar şeful
poliţiei, pe care-l chema Nitchak Han, era în acelaşi timp kalandar, şeful ales al tribului.
Deci omul se consultase, după cuviinţă, cu Nitchak Han şi Hanul fusese de acord că trebuia
să aibă loc o revoltă împotriva duşmanului lor ereditar, Şahul Pahlavi, că, pentru a celebra, revolta,
toţi cei care doreau puteau să tragă cu arma către stele şi că, în zori, va conduce cercetarea
trebuitoare de la aeroportul străinilor.
Sosiseră în zori, înarmaţi, până la ultimul om din sat. Nitchak Han nu mai purta uniforma de
poliţai, ci hainele tribului. Era mult mai scund decât Lochart, cu trup vânjos dar suplu, cu mâini de
fier şi picioare de oţel, purtându-şi cartuşiera trecută peste piept şi puşca în mâini. Printr-o
înţelegere prealabilă, la cererea Hanului, Lochart, însoţit de Jean-Luc Sessonne, le ieşi înainte lângă
cele două coloane ridicate la repezeală din pietre puse una peste cealaltă, care simbolizau poarta
bazei. Lochart salută şi fu de acord că Nitchak Han avea jurisdicţie asupra bazei cele două mormane
de pietre fură oficial dărâmate. Urmară strigăte de bucurie de toate părţile şi se traseră multe focuri
de armă în aer, apoi Nitchak Han îi prezentă un buchet de flori lui Jean-Luc Sessonne, ca
reprezentant al Franţei, mulţumindu-i în numele tuturor galezan-kash'kailor pentru adăpostul şi
sprijinul acordat lui Khomeini, care-i scăpase de duşmanul lor, Şahul Pahlavi.
- Îi mulţumim lui Allah că cel ce s-a numit singur "Regele Regilor", care a cutezat
sacrilegiul de a-şi lega sângele de cel al regilor Cyrus şi Darius cel Mare - "bărbaţi curajoşi şi
mândri"- lumina arienilor, lacheul diavolilor străini, a fugit ca un fante boit din seraiul unui paşă
irakian.
Urmară brave cuvântări din partea ambelor părţi şi începu ospăţul, iar Nitchak Han cu
mullahul alături, îl rugase pe Tom Lochart, şeful tribului străinilor de la Zagros Trei, să-şi
desfăşoare activitatea sub noul regim ca şi până atunci, iar Lochart încuviinţase grav.
- Să sperăm că Rudi şi oamenii lui sunt la fel de norocoşi ca tine la Zagros, Tom.
McIver se întoarse către fereastră, ştiind că nu putea face nimic ca să-i ajute.
- Lucrurile se-nrăutăţesc din ce în ce mai mult, mormăi.
Uciderea lui Kyabi e un lucru groaznic şi un semn foarte prost pentru noi, se gândi. Cum
dracu' pot s-o scot pe Genny din Teheran şi unde dracu-i Charlie?
Nu auziseră de Petikin de când plecase, cu o zi în urmă, dimineaţa, din Tabriz. De la
personalul de sol de la Galeg Morgrii primiseră rapoarte încurcate - că Petikin fusese răpit şi obligat
să zboare cu "trei persoane necunoscute", sau că "trei piloţi din aviaţia militară deturnaseră
elicopterul şi zburaseră spre graniţă", sau că "cei trei pasageri erau ofiţeri superiori care fugeau din
ţară". De ce trei pasageri în fiecare poveste? se întrebase McIver. Ştia că Petikin trebuia să fi ajuns
la aerodrom în siguranţă, pentru că maşina lui era încă acolo, deşi jefuită, cu rezervorul golit şi
radioul smuls. Bandar-e Pahlavi, unde ar fi trebuit să alimenteze, tăcea şi Tabrizul nu fusese
niciodată în bătaia emiţătorului. Înjură în şoaptă.
Avusese o zi grea. Îl hărţuiseră neîncetat creditorii furioşi, telefoanele nu lucraseră, telexul
se blocase şi fuseseră necesare ore în şir ca să fie repus în funcţiune, şi întâlnirea lui de la prânz cu
generalul Valik, care, aşa cum promisese Gavallan, ar fi trebuit să îi furnizeze săptămânal bani
lichizi, fusese un dezastru.
- De îndată ce băncile se deschid, o să plătim tot ceea ce datorăm.
- Pentru Dumnezeu, spui chestia asta de săptămâni! comentase rece McIver. Am nevoie de
bani acum!
97