James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Înnebunit de groază, auzise o voce strigând în farsi şi simţise braţele de fier care îl ţineau
slăbind strânsoarea. Fără să-i vină a crede, zărise în faţa lui un tânăr căpitan de paraşutişti, englez,
îmbrăcat într-o salopetă de camuflaj şi cu o beretă roşie pe cap, şi doi soldaţi scunzi, cu chipuri
orientale, înarmaţi până-n dinţi, cu grenade agăţate de diagonalele de piele şi raniţe în spate.
Nonşalant, căpitanul arunca cu mâna stângă în sus şi-n jos o grenadă, ca pe o portocală. La centură
purta un revolver şi, într-o teacă, un cuţit cu o formă curioasă. Se oprise brusc şi arătase către
Petikin, apoi spre elicopter, strigând furios la poliţişti în farsi; făcuse un semn imperios din mână
după care îl salutase pe Petikin.
- Pentru Dumnezeu, încearcă să arăţi important, căpitane Petikin, spusese repede, cu un
plăcut accent scoţian.
Izbise peste mână un poliţist care-l apucase de braţ pe Petikin.
Unul dintre ceilalţi se pregătise să ridice arma, dar se oprise când căpitanul smulsese cuiul
de siguranţă de la grenadă, strângând însă bine levierul în mână. În aceeaşi clipă oamenii lui îşi
armaseră pistoalele mitralieră, cu mişcări nepăsătoare, dar foarte atenţi. Cel mai în vârstă dintre cei
doi zâmbise, mişcându-şi uşor cuţitul în teacă.
- Elicopterul e gata de zbor?
- Da, da, este! se bâlbâise Petikin
- Saltă-l sus cât de repede poţi, lasă uşile deschise şi când eşti gata să pleci fă-mi semn cu
degetul şi-o să sărim toţi înăuntru. Pregăteşte-te să te depărtezi jos şi iute. Tenzing, du-te cu el.
Ofiţerul făcuse un semn scurt cu degetul către elicopterul aflat la patruzeci şi cinci de metri
mai departe şi se întorsese cu spatele, trecând din nou pe farsi. Îi înjurase pe iranieni, ordonându-le
să plece în cealaltă parte, unde bătălia se domolise puţin. Soldatul numit Tenzing îl însoţise pe
Petikin, care era încă ameţit.
- Vă rog, grăbiţi-vă, sahib, spusese şi se sprijinise de una dintre uşi, cu arma pregătită.
Petikin n-avuse nevoie de altă încurajare. Alte maşini blindate trecuseră în goană pe lângă
ei, fără să le dea atenţie, ca şi celelalte grupuri de poliţişti sau militari care încercau disperaţi să
pregătească apărarea bazei împotriva gloatei care putea fi auzită apropiindu-se. În spatele lor,
ofiţerul de poliţie se certa furios cu paraşutismul, în timp ce ceilalţi aruncau peste umăr priviri
neliniştite către locul de unde se auzeau apropiindu-se strigătele de "Allah-u Akbar!". Amestecate
cu ele, se auzeau focuri de armă şi câteva explozii. La două sute de metri mai departe, pe drumul de
centură, avangarda mulţimii incendie o maşină parcată şi aceasta explodă. Motoarele elicopterului
se treziseră la viaţă şi sunetul lor îl înfurie pe ofiţerul de poliţie, dar o falangă de tineri civili
înarmaţi atacase poarta din cealaltă direcţie. Cineva strigase: mujhadinii! imediat, toţi cei aflaţi de
partea aceasta a bazei se grupaseră ca să îi intercepteze şi începuseră să tragă. Folosindu-se de
diversiune, căpitanul şi celălalt soldat alergaseră către elicopter, săriseră în el, iar Petikin trăsese
maneta de gaze la maximum, pornind ca o săgeată la câţiva centimetri deasupra ierbii, zigzagând ca
să se ferească de un camion în flăcări, apoi urcase glonţ, clătinându-se ca beat, spre înaltul cerului.
Căpitanul alunecase, gata-gata să scape grenada din mână, neputând să pună la loc cuiul de
siguranţă din pricina mişcărilor bruşte ale elicopterului. Se aşezase pe scaunul din faţă şi, ţinându-se
disperat de el, deschisese uşa, aruncând grenada cu grijă afară, urmărindu-i curba prelungă către
pământ. Explodase fără să rănească pe nimeni.
Minunat, spusese. Închisese uşa şi-o asigurase, îşi pusese centura, se convinsese că cei doi
soldaţi erau în regulă şi ridicase degetul mare către Petikin. Acesta abia îl băgase în seamă. Odată
ieşit din spaţiul aerian al Teheranului, aşezase elicopterul în mărăcinişuri, departe de orice drum sau
sat, şi căutase găuri de gloanţe în fuzelaj. Când se convinsese că nu era nici una, respirase uşurat.
- Christoase! Nu pot să-ţi mulţumesc îndeajuns, căpitane! spusese, întinzându-i mâna,
chinuit de o migrenă cumplită. La început am crezut că eşti un afurisit de miraj, căpitane...
- Ross. Acesta-i sergentul Tenzing şi acesta, caporalul Gueng.
Petikin strânsese mâinile tuturor şi le mulţumise. Erau oameni mărunţi, veseli, vânjoşi şi
supli. Tenzing era mai în vârstă, trecut de cincizeci de ani.
- Cerul v-a trimis!
Ross zâmbise cu dinţi foarte albi pe chipul ars de soare.
- Nu prea ştiam cum o să scăpăm de acolo. N-ar fi fost o soluţie prea bună să ne batem cu
poliţia - cu oricine, că veni vorba, chiar şi cu cei din SAVAK.
76