James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Tabriz Unu, HFC de la Teheran! Mă auziţi? Chemă din nou. Nici un răspuns. Lumina era
în scădere, soarele târziu al după amiezei era ascuns după norii groşi, aflaţi la numai câţiva zeci de
metri deasupra lui, cenuşii şi încărcaţi de zăpadă. încercă din nou să prindă baza. Era foarte obosit,
cu faţa plină de lovituri si dureroasă de la bătaia pe care o primise. Mănuşile si pielea crăpată a
degetelor îl stânjeneau când apăsa butonul de emisie.
- Tabriz Unu, HFC de la Teheran! Mă auziţi?
Din nou nici un răspuns, dar asta nu-l îngrijora. În munţi, comunicaţiile radio erau
întotdeauna proaste, nu era aşteptat; deci Erikki Yokkonen sau managerul bazei n-avusese nici un
motiv ca să pună pe cineva de serviciu la emiţător. Pe măsură ce drumul urca, plafonul de nori se
apropia, dar observă mulţumit că creasta din faţă era încă vizibilă şi, odată trecut de ea, drumul
cobora, şi acolo, o jumătate de kilometru mai departe, se afla baza.
În dimineaţa aceea îi trebuise mult mai mult decât se aşteptase ca să ajungă cu maşina la
mica bază militară aeriană de la Galeg Morghi, nu departe de Aeroportul Internaţional Teheran, şi,
deşi părăsise apartamentul înaintea zorilor, ajunsese acolo când soarele palid se ridicase destul de
sus pe cerul poluat, plin de fum.
Fusese nevoit să facă multe ocoluri. Încă se mai duceau lupte de stradă şi multe dintre
drumuri erau blocate, unele deliberat, cu baricade, dar cele mai multe cu resturile caroseriilor
incendiate ale automobilelor sau autobuzelor. Multe cadavre zăceau răspândite pe trotuarele şi
străzile acoperite de zăpadă, mulţi răniţi, iar de două ori poliţişti furioşi îl întorseseră înapoi. Dar
perseverase şi alesese un traseu şi mai ocolitor. Când ajunsese, spre surpriza lui, poarta lor dinspre
acea parte a bazei unde ţineau cursurile de antrenament era deschisă şi nepăzită. Acolo trebuiau să
se afle santinelele aviaţiei. Îşi parcase maşina la adăpost în hangarul S-G, dar nu găsise la datorie pe
nimeni din echipa minimă de întreţinere de zi sau din personalul de sol. Era o zi rece, şi el era
îmbrăcat în echipament îmblănit de zbor. Zăpada acoperise câmpul şi cea mai mare parte a pistelor
de decolare. Aşteptând, îşi verificase elicopterul pe care avea de gând să-l ia. Totul fusese în regulă.
Piesele de schimb de care era nevoie la Tabriz, rotorul anticuplu şi două pompe hidraulice,
se aflau în compartimentul de bagaje. Rezervoarele erau pline, ceea ce-i dădea o autonomie de două
ore şi jumătate sau trei, patru - cinci sute de kilometri, în funcţie de vânt, altitudine şi viteză.
Trebuia totuşi să realimenteze în drum. Planul de zbor îi ceream-o facă la Bandar-e Pahlavi, un port
la Marea Caspică. Împinsese elicopterul pe pista de ciment fără mare greutate. Apoi porţile Iadului
se deschiseseră şi se trezise în mijlocul unei bătălii.
Camioane încărcate cu soldaţi ţâşniseră pe poartă, tăind câmpul de-a curmezişul,
întâmpinate de o grindină de gloanţe trase din hangarele, barăcile şi clădirile administraţiei unităţii
militare. Alte camioane goneau în lungul drumului de centură, trăgând din mers, apoi li se alăturase
un transportor blindat Bren, pe şenile, revărsând flăcări pe ţeava mitralierei. Uluit, Petikin
recunoscuse pe umeri şi pe căşti însemnele Nemuritorilor. În urma lor veniseră autobuze blindate
încărcate cu poliţişti şi alţi oameni înarmaţi, ce se-mprăştiaseră prin partea de bază unde se afla el,
punând stăpânire pe ea.
Înainte de a-şi da seama ce se-ntâmplă, patru dintre ei îl înşfăcaseră şi-l târâseră către unul
din autobuze, strigând la el în farsi.
- Pentru Dumnezeu, nu vorbesc farsi! strigase la rândul lui, încercând să se smulgă din
strânsoare.
Unul dintre ei îl izbise în stomac şi el icnise, se smulsese şi îşi lovise agresorul în faţă. În
aceeaşi clipă, celălalt scosese pistolul şi trăsese. Glonţul trecuse prin gulerul scurtei de zbor,
ricoşând violent de laterala unui autobuz, lăsând scântei de cordită arsă în urma lui. Îngheţase.
Cineva îl izbise puternic peste gură cu dosul palmei, iar alţii începuseră să-l lovească cu pumnii şi
picioarele. în clipa aceea se apropiase un ofiţer de poliţie.
- American? Eşti american! spusese furios într-o engleză proastă.
- Sunt englez, gâfâise Petikin cu gura plină de sânge, încercând să se elibereze de oamenii
care îl împinseseră cu spatele de capota unui autobuz. Sunt de la S-G Helicopters şi asta este...
- American, sabotor.
Omul îi proptise ţeava revolverului sub nas şi Petikin văzuse degetul încordându-se pe
trăgaci.
- Noi, de la SAVAK, ştim că voi, americanii, sunteţi cauza tuturor necazurilor!
75