James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

şi, mai înainte ca arma să izbească pământul, muchia celeilalte palme coborî cu o lovitură
zdrobitoare către gâtul neapărat al lui Zataki. Lovitura mortală se întrerupse la timp, abia atingând
pielea celuilalt. Rudi se trase un pas înapoi, încolţit: toate armele erau îndreptate spre el. Din nou se
aşternu tăcerea.
Oamenii lui aşteptau împietriţi. Zataki se holba furios la el. Umbrele se lungiseră şi mai mult
şi o briză blândă se juca cu mâneca de vânt, făcând-o să pocnească uşor. : Ridică arma!
În tăcerea şi mai adâncă, Rudi înţelese ameninţarea şi promisiunea din ea şi ştiu că viaţa lui
şi ale celorlalţi se afla în cumpănă.
- Fowler, fă-o, ordonă el, şi se rugă să fi ales corect. Şovăitor, Fowler se apropie.
- Da, domnule! Vin chiar acu'!
Păru că trece o veşnicie până ce omul străbătu cei douăzeci de metri, dar nimeni nu-l opri şi
unul dintre revoluţionari se dădu chiar la o parte din drum. Ridică arma, puse automat piedica şi o
întinse precaut lui Zataki, cu patul înainte.
- Nu s-a îndoit şi, ei bine, e ca şi nouă, fiule! Conducătorul grupului luă arma, trase din nou
piedica şi toţi percepură acest sunet ca pe un tunet.
- Ştii să umbli cu o armă?
- Da... sigur că da. Noi... toţi mecanicii a... toţi a trebuit să facem un curs în RAF... Royal
Air Force, răspunse Fowler, păstrându-şi privirile nedezlipite de ochii celuilalt şi gândindu-se: "Ce
dracu' caut eu aici, în faţa împuţitului ăsta de pui de târfă?" Putem să plecăm? Suntem civili, fiule,
necombatanţi, ne rugăm de iertare, neutri!
Zataki zvâcni din deget către grupul celorlalţi.
- Întoarce-te acolo. Apoi se răsuci către Rudi.
- Unde ai învăţat karate?
- În armată. în armata germană.
-Ah! Germană? Eşti german? Germanii au fost buni cu Iranul, nu ca englezii sau americanii.
Care sunt piloţii tăi? Numele şi naţionalitatea lor!
Rudi ezită, apoi arătă cu degetul:
- Căpitan Dubois, francez, căpitan Tyrer, Block şi Forsyth, englezi.
- Nici un american?
Simţi încă o dată stomacul strângându-i-se. John Ifyrer era american şi avea acte de
identitate false. Apoi urechile lui prinseră zgomotul unui elicopter apropiindu-se, recunoscând
sunetul înfundat, regulat al unui 206, şi cercetă automat cerul laolaltă cu toţi ceilalţi. Unul dintre
revoluţionari lăsă să-i scape un ţipăt şi arătă în sus, în timp ce ceilalţi se repeziră să ocupe poziţii de
apărare, împrăştiindu-se cu toţii, cu excepţia piloţilor. Toţi recunoscuseră însemnele.
-Toată lumea în hangar, porunci Zataki.
Elicopterul ajunse deasupra aeroportului şi începu să se rotească la trei sute de metri.
- E unul dintr-ale voastre?
- Da, dar nu de la baza asta.
Rudi îşi miji ochii privind în sus. Inima-şi iuţi bătăile când desluşi însemnele.
- Este EP-HXT de la baza noastră din Kowiss.
- Ce vrea?
- Evident: să aterizeze.
- Vezi cine-i la bord şi nu încerca vreo şmecherie! Împreună merseră la staţia radio din
birou.
- HXT, mă auzi? HXT!
- HXT. Te aud bine. Aici căpitanul Starke de la Kowiss. Căpitane Lutz?
- Da, căpitanul Lutz, căpitane Starke, spuse, ştiind, după felul formal în care i se adresase, că
avea la bord străini - poate duşmani - şi că şi Starke îşi dăduse seama că ceva era în neregulă acolo.
- Cer permisiunea să aterizez. Mai am puţin carburant şi am nevoie de alimentare. Am
permisiunea radarului de la Abadan.
Rudi aruncă o privire către Zataki.
- Întreabă cine e în aparat, spuse omul.
- Cu cine eşti la bord? Urmă o pauză.
- Patru pasageri. Care-i problema?
72