James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

ăieţii noştri sunt foşti militari, deci există un fel de lanţ de comandă, dar, la dracu', poţi plănui tot
ce vrei şi poţi să nu dormi cu nopţile, pentru că atunci când toată şandramaua sare în aer o să fie ca
de obicei: o parte dintre tipi or să cedeze, alţii nu, şi n-ai să ştii niciodată dinainte care ce-o să facă,
sau nici măcar cum ai să reacţionezi tu însuţi.
Rudi nu fusese niciodată pe câmpul de luptă, deşi când îşi făcuse stagiul militar în armata
germană, prin anii '50, fusese la graniţa cu Germania de Est, iar în Germania de Vest eşti
întotdeauna conştient de Zid, de Cortina de Fier şi de toţi fraţii şi surorile tale din partea cealaltă şi
de legiunile sovietice şi de cele ale sateliţilor lor, aşteptând ameninţătoare, cu zecile lor de mii de
tancuri şi rachete în spatele lor, la câţiva metri; şi conştient de prea zeloşii naţionalişti germani de
fiecare parte a graniţei venerându-şi Messia lor care se numeşte Lenin, şi de miile de spioni care
încearcă să ne mursece pe dinăuntru. Trist.
Câţi or fi fost dintre cei de la mine de-acasă?
Se născuse într-un mic sat de lângă Plauen, în apropiere de graniţa cehoslovacă, acum parte
a Germaniei de Est. În '45 avea doisprezece ani, fratele lui şaisprezece şi se afla deja în armată. Anii
de război nu fuseseră răi pentru el, pentru sora lui mai tânără şi pentru mama lui. La ţară se găsea
mâncare de ajuns, dar în '45 fugiseră din faţa hoardelor sovietice purtând cu ei tot ce puteau,
alăturându-se vastei migraţii germane către vest: două milioane din Prusia, alte două din nord, patru
din zona centrală şi alte două din sud, împreună cu milioane de cehi, polonezi, unguri, români,
austrieci, bulgari, din toată Europa, înfometaţi, îngroziţi, zbătându-se să rămână în viaţă.
Ah, supravieţuirea.
Îşi amintea cum mergea cu mama lui, cu o căruţă, la o groapă de gunoi, înfrigurat, istovit şi
aproape doborât de foame, undeva în apropierea Nurnbergului, prin ţinutul răvăşit de război şi prin
oraşele transformate în ruină, mama lui căutând disperată un ceainic - al lor fusese furat peste
noapte. Era cu neputinţă să cumperi unul, chiar dacă ai fi avut bani.
- Trebuie să facem rost de un ceainic ca să fierbem apa, sau o să murim cu toţii. O să
căpătăm tifos sau dezinterie ca ceilalţi. Nu putem trăi fără apă fiartă, ţipase ea.
Aşa că plecase împreună cu ea, scăldată în lacrimi, convins că era pierdere de vreme, dar
găsiseră unul. Era vechi şi ruginit, cu vârful îndoit şi fără mâner, dar avea capac şi nu curgea. Acum
ceainicul era curat şi strălucitor, aşezat la locul de cinste pe soba din bucătăria casei de ţară de lângă
Freiburg, în Pădurea Neagră, unde locuiau soţia, fiii şi mama lui. Şi o dată pe an, de fiecare An
Nou, mama lui făcea ceai cu apa fiartă în acel ceainic. Şi atunci când era acolo, zâmbea odată cu ea.
Dacă crezi îndeajuns, fiule, şi încerci, spunea ea întotdeauna, cu voce aproape şoptită, poţi
să găseşti un ceainic. Nu uita, tu l-ai găsit, nu eu!
Auzi brusc strigăte de alarmă. Se răsuci pe călcâie şi văzu trei camioane militare ţâşnind prin
poartă, unul îndreptându-se în viteză către turn, celelalte către hangarele lui. Camioanele frânară
derapând şi revoluţionari cu banderole verzi se împrăştiară prin întreaga bază, doi dintre ei
repezindu-se la el cu armele coborâte, strigând în farsi, limbă pe care el n-o înţelegea, în timp ce
ceilalţi începură să îi strângă oamenii în hangar.
Împietrit, ridică mâinile, cu inima bătându-i nebuneşte. Cei doi atacatori, bărboşi şi asudaţi
de agitaţie şi teamă, îşi înfipseră ţevile armelor în dreptul feţei lui şi Rudi tresări.
- Nu sunt înarmat, gâfâi. Ce vreţi? Ei?!
Nici unul dintre ei nu răspunse, dar continuară să-l ţină sub ameninţarea armelor. În spatele
lor putu să vadă restul echipei sale mânată din barăci către pista betonată. Alţi atacatori scotoceau
prin elicoptere, răsturnând nepăsători echipamentul, unul dintre ei aruncând vestele de salvare,
grijuliu împachetate în buzunarele lor de lângă scaune. Furia îi învinse teama.
- Hei, Sie verrückten Dummkopfel strigă. Lass'n Sie meine verrückten Flugzeuge allein!
Mai înainte de a-şi da seama ce face, împinse armele la o parte şi alergă către ei. O clipă, păru că cei
doi iranieni vor trage, dar nu făcură altceva decât să alerge după el, îl ajunseră din urmă şi îl
îmbrânciră. Unul ridică patul armei ca să-l lovească în faţă.
- Opreşte!
Omul îngheţă. Cel care strigase comanda în engleză era abia trecut de treizeci de ani, voinic,
purtând haine grosolane cu o banderolă verde pe mânecă, o barbă de câteva săptămâni, păr negru,
ondulat şi ochi negri.
- Cine e şeful aici?
70