James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Mullahul aruncă ochelarii. Avea faţa zgâriată, halatul lung rupt în câteva locuri şi era
flămând.
- Par a fi studenţi! Fie ca Allah să-şi omoare toţi duşmanii la fel de iute.
- Hei, ia uitaţi-vă aici! strigă celălalt.
Scotocise maşina şi găsise trei pistoale mitralieră şi câteva grenade, toate de fabricaţie
cehoslovacă.
- Doar cei de stânga sunt atât de bine înarmaţi. Câinii ăştia sunt într-adevăr duşmani.
- Allah fie binecuvântat! Bun! Ne sunt de folos armele astea! Putem să ocolim groapa cu
camioanele?
- Da, uşor. Mulţumită lui Allah, spuse şoferul, un bărbat îndesat, bărbos.
Era muncitor într-unul dintre câmpurile petrolifere şi ştia câte ceva despre conductele
petroliere.
- Ar fi bine să comunicăm cuiva despre sabotaj, adăugă nervos. Întreaga zonă ar putea să
explodeze. Aş putea să dau un telefon la staţia de pompare, dacă găsim vreunul care să funcţioneze,
sau să trimitem un mesaj. Ar putea atunci să închidă conducta. Ar fi bine să ne grăbim, toată zona e
în pericol de moarte, iar scurgerea va polua totul în josul râului.
- Asta e-n mâinile lui Allah. Mullahul privi petrolul care se împrăştia.
- Totuşi nu e drept să risipim bogăţia pe care Allah ne-a dat-o. Bine. Ai să încerci să
telefonezi de la aeroport.
Un alt ţipăt gâlgâit de ajutor ieşi din gura tânărului. Îl lăsară acolo, să moară singur.
Aeroportul Bandar-e Delam, ora 5,30 după-amiază.
Aeroportul civil era nepăzit, abandonat, şi nu era operaţional decât pentru contingentul S-G
care ajunsese acolo cu câteva săptămâni în urmă, venind din insula Kharg. Avea două piste scurte,
un turn scund, câteva hangare, o clădire cu un etaj pentru birouri şi câteva barăci. Iar acum şi câteva
rulote moderne - proprietatea S-G - drept locuinţe temporare şi punct de comandă. Era ca oricare alt
aeroport din duzinele pe care Şahul le construise pentru liniile aeriene locale care deserveau tot
Iranul. "Vom avea aeroporturi şi transporturi moderne", decretase el, şi se făcuse. Dar de când
începuseră tulburările, cu şase luni în urmă, şi toate liniile interne întraseră brusc în grevă, avioanele
rămăseseră la sol în tot Iranul, iar aeroporturile fuseseră închise. Mecanicii de sol şi personalul
dispăruseră. Cele mai multe dintre avioane fuseseră lăsate în aer liber, fără nici un fel de întreţinere
sau îngrijire. Dintre cele trei bimotoare reactoare parcate pe şorţul pistei, două aveau roţile
dezumflate, iar unul o fereastră de la carlingă spartă. Toate aveau rezervoarele golite de hoţi. Toate
erau murdare aproape nişte epave. Şi triste.
În mare constrast cu acestea erau cele cinci elicoptere strălucitoare ale S-G, trei 212 şi două
206, aliniate meticulos, spălate şi controlate la sfârşitul fiecărei zile.
Soarele coborâse deasupra orizontului şi arunca umbre lungi. Căpitanul Rudiger Lutz, pilot
şef, se îndreptă către ultimul elicopter şi-l inspecta cu aceeaşi grijă ca şi pe celelalte.
- Foarte bine, spuse în cele din urmă. Puteţi să lăsaţi treaba.
Supraveghe mecanicii şi echipa de sol iraniană care împingea aparatele înapoi în hangarele
lor, şi ele fără pată. Ştia că mulţi dintre angajaţi râdeau de el pe la spate din pricina meticulozităţii
sale, dar asta nu conta atâta vreme cât îl ascultau.
Asta-i cea mai dificilă problemă a noastră, se gândi, cum să-i facem să ne dea ascultare, cum
să lucreze într-o situaţie de război, când nu suntem guvernaţi de reguli militare, ci pur şi simplu
necombatanţi în mijlocul unei bătălii, indiferent dacă Duncan McIver vrea, s-o admită pe faţă sau
nu.
În dimineaţa aceea, Duke Starke îi transmisese prin radio, de la Koviss, mesajele
îngrijorătoare ale lui McIver, aflat la Teheran, despre zvonurile atacului asupra aeroportului din
Teheran şi răscoala de la una din bazele aeriene de acolo, pentru că, din pricina distanţei şi a
munţilor Bandar-e Delam, nu se putea vorbi direct cu Teheranului nici cu celelalte baze ale lor,
numai cu Kowiss-ul. Îngrijorat, Rudi adunase tot personalul lor neiranian, patru piloţi, şapte
mecanici - şapte englezi, doi americani, un german şi un francez - într-un loc de unde nu puteau fi
auziţi şi le spusese:
- Duke n-a zis prea multe, dar felul în care a făcut-o, mi-a tot zis Rudiger, când el de fapt îmi
spune de obicei Rudi... Părea agitat.
68