James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Putrezi-i-ar oasele cu invenţia aia a lui de controale medicale la trei luni, dar aş fi la fel de-al
dracului şi la fel de grijuliu dacă eu aş fi jos şi el ar zbura la şai'ştrei de ani ca o păsărică. Amărâtul.
Scragger se cutremură. Dacă comisia strecoară regulamente noi în privinţa vârstei şi pensionării, am
încurcat-o. În ziua în care o să mă dea jos, în iau catrafusele către Grădina Raiului.
- Duncan - când mi s-a întâmplat mie, eu m-am scăpat. Ha?
- Zburam în Kuweit, pe un 47G2, în vremurile vechi, prin '60.
47G2 era un elicopter mic, de trei locuri, cu cabina ca o bulă transparentă, cu motor Bell cu
piston, calul de povară al celor mai multe unităţi aeriene de control al circulaţiei şi al poliţiei.
- Zburam cu un doctor şi un mecanic de la ExTex. Vroiau să ajungă într-o oază dincolo de
Vafrah, unde McIver e cel mai bun dintre toţi, deşi nu mai zboară, aveau un CASEVAC - un amărât
îşi încurcase piciorul în sapa de foraj. Ei, şi zburam cu uşile scoase ca de obicei, fiin'că era vară.
Cam la o sută două'j de grade, vreme uscată şi împuţită şi pentru oameni şi pentru elicoptere, aşa
cum numai în deşert poa' să fie, de departe mai rău ca pe coclaurile noastre, în pustiu. Da' mi se
promisese plată dublă şi o bonificaţie, aşa că bătrânu' meu prieten Forsyte m-a dat voluntar. Era o zi
nenorocită, cum numai în deşert poate să fie, Ed. Vântul ridica nisipul roşu, încins în rafale şi-şi
făcea de cap, ştii, ca de obicei - pale bruşte care ridică nisipul în nori deşi, vârtejurile sunt obişnuite
în locurile joase. Eram pe la vreo sută de metri şi veneam la aterizare, când am dat peste un nor de
praf - o pulbere de fină că nu puteai s-o vezi. Cum mi-a întrat în ochelari de protecţie, numai
Dumnezeu ştie cum, da' acum era în regulă şi-n clipa următoare tuşeam şi scuipam bojocii din mine
şi aveam ochii plini de nisip şi eram la fel de orb ca o cârtiţă bătrână.
- Nu glumeşti?
- Nu, e-adevărat, zău! Nu puteam să văd nimic, nu puteam să-mi deschid ochii şi eram
singurul pilot - cu doi pasageri la bord.
- Iisuse, Scrag, amândoi ochii?
- Amândoi ochii şi ne bălăngăneam acolo în aer ca dracu', până am reuşit să stăpânesc mai
mult sau mai puţin blestemăţia asta şi inima din piept. Doctorul n-a putut să-mi scoată nisipul din
ochi şi de fiecare dată când încerca, sau încercam eu, aproape că ne dădeam cu cracii în sus - ştii ce
sensibil e G2. Erau tot atât de înspământaţi ca şi mine şi asta nu m-ajuta câtuşi de puţin. Şi-atunci
mi-a dat prin cap că singura şansă pe care o aveam era să aterizez orbeşte. Zici că era să faci pe tine.
Ei bine, când am pus patinele pe nisip, nu mai rămăsese în mine nici o picătură, nici măcar de
sămânţă!
- Iisuse, Scrag! L-ai pus jos, pe bune? Ca azi, da' de-adevăratelea, cu amândoi ochii plini de
praf? Nu glumeşti?!
- I-am pus să-mi dea indicaţii aşa cum am făcut cu tine. De fapt doctorul a făcut-o, amărâtu'
ălălalt a leşinat.
Ochii lui Scragg nu părăsiseră nici o clipă platforma de aterizare.
- Cum ţi se pare?
- Fără probleme.
Siri Unu se afla drept în faţă, platforma de coborâre întinsă deasupra apei. Se zărea
responsabilul cu aterizarea şi echipa obligatorie de pompieri aşteptând lângă el. Mâneca de vânt era
pe jumătate umflată şi flutura stabil în aceeaşi direcţie. De obicei, Scragger cobora treptat, imediat
după raportul obişnuit către staţia radar. De data asta, în loc de aşa ceva spuse:
- Astăzi o să rămânem sus, frate-meu! O să-ncercăm apropiere la înălţime şi o să-l punem
jos drept.
- De ce, Scrag?
- Să schimbăm un pic.
Vossi se-ncruntă, dar nu spuse nimic. Luă la rând fiecare cadran, căutând ceva în neregulă.
Nu găsi nimic, Cu excepţia comportării ciudate a bătrânului. Când ajunseră chiar deasupra sondei,
Scragger deschise circuitul de emisie.
- Kish radar, aici HST, coborâm de la 1000 pentru Siri Unu.
- Okay, HST, comunicaţi când sunteţi gata de decolare.
- HST.
Se pregătiseră de o apropiere la înălţime, folosită de obicei când locul de aterizare este
înconjurat de clădiri înalte, stâlpi sau piloni. Scragger reduse din puterea motorului exact atât cât
57